6-7 iunie 1994. Atenţia întregii lumi a fost acaparată în aceste zile de grandioasele manifestări prilejuite de comemorarea a 50 de ani de la Marea Debarcare din Normandia. Liderii americani, britanici și francezi s-au reunit pe Coasta Franței pentru o succesiune de manifestări simbolice și declarații răsunătoare. Cunoscută sub numele de cod „Overlord“, senzaţionala operaţiune militară decisă la întâlnirea celor Trei mari de la Teheran a constat în debarcarea forţelor anglo-americane în zorii zilei de 6 iunie 1944 pe coasta de vest a Franţei. Odată creat capul de pod necesar, armatele aliate au pornit ofensiva împotriva trupelor nemţeşti. Înaintea lor pe continentul european nu s-a oprit decât o dată cu capitularea Germaniei. Iniţiativa de a sărbători într-un chip deosebit ceea ce istoricii de toate nuanţele consideră a fi una din marile cotituri din destinul celui de-al treilea război mondial aparţine şefilor de stat ai Angliei, Franţei şi SUA.
Totuşi, în întreaga manifestare a activităţilor şi-a spus cuvîntul gustul american pentru montări de tip Hollywood.
Puţină lume s-a întrebat ce i-a apucat pe mai-marii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii ca să pună la cale o asemenea risipă de energie intelectuală şi materială. Pentru că, incontestabil, măreţul show din Normandia n-a fost pe gratis. Să fi făcut ei asta doar pentru ca veteranii să aibă un prilej să se joace de-a azvârlitul cu paraşuta? Să-i fi apucat pe Bill Clinton, Regina Elisabeta şi François Mitterand o criză de patriotism local? Nici vorbă de aşa ceva. Dincolo de amploarea dată manifestărilor din Normandia se ascunde un calcul politic precis. Dedesubturile acestuia ni le dezvăluie un fapt sesizat, totuşi, de marea majoritate a comentatorilor. Cel de-al doilea război mondial a fost câştigat de o Coaliţie alcătuită din Anglia, SUA şi Rusia. Din punct de vedere istoric, pe malurile Atlanticului s-a aniversat un moment din lupta victorioasă dusă de această coaliţie împotriva Germaniei fasciste. Era normal, în aceste condiţii, ca la sindrofie să fie invitată şi Rusia. Acestei ţări, cu o contribuţie hotărâtoare la înfrângerea Germaniei, nu i s-a adresat nici o invitaţie. S-a argumentat că armatele ruseşti nu s-au numărat printre cele care au străpuns Zidul Atlanticului. La o privire mai atentă, argumentul e un pretext cusut cu aţă albă. E limpede că nu s-a dorit ca Rusia să fie prezentă.
Indiscutabil, marea debarcare a însemnat un moment hotărâtor în bătălia cu Germania nazistă. E limpede, în acelaşi timp, că această răsunătoare operaţiune militară a însemnat un moment hotărâtor şi în bătălia Vestului cu Rusia comunistă. Aliaţii occidentali ai lui Stalin au justificat deschiderea celui de-al doilea front în Europa ca un răspuns dat în sfârşit insistentelor solicitări ale dictatorului comunist. În realitate, marea debarcare a avut şi o altă cauză decît cea a sprijinului frăţesc dat Uniunii Sovietice. Roosevelt şi Churchill urmăreau cu legitimă îngrijorare înaintarea Armatei Roşii către inima Europei. Ei n-aveau cum să nu fie conştienţi de faptul că nedeschiderea celui de-al doilea front ar fi însemnat, alături de riscul prelungirii războiului şi riscul, poate mult mai mare, ca Armata Roşie să ajungă la Atlantic. De aceea, marea debarcare a însemnat nu numai momentul ofensivei anglo-americane împotriva Germaniei, dar şi al cursei contra cronometru împotriva înaintării ruseşti spre inima Europei. Dacă n-ar fi existat 6 iunie 1944, probabil că întreaga Europă ar fi fost sub călcâi comunist. Debarcarea din Normandia a făcut imposibil acest lucru. Din acest punct de vedere, ea a fost şi o primă victorie a democraţiilor occidentale împotriva comunismului. O victorie parţială la vremea respectivă. Decenii întregi, o parte din Europa a rămas sub stăpânire rusească. Această parte a fost eliberată abia în 1989. În acest an, Occidentul a repurtat victoria absolută asupra dictaturii comuniste, după ce în 1945 o obţinuse împotriva dictaturii fasciste. Nu întâmplător atât Bill Clinton, cît şi François Mitterrand s-au referit în discursurile lor nu atît la lupta împotriva dictaturii naziste, cât la lupta împotriva dictaturii în general. Şefii Angliei, Statelor Unite ale Americii şi Franţei au sărbătorit zilele acestea, în realitate, câştigarea celui de-al treilea război mondial.
Împotriva Rusiei, moștenitoarea URSS.
Din câte se vede Războiul Occident – Rusia a început în 1994.
Fii primul care comentează