Nu mai puţin de patru tablete – Necrologul lui Passy, Câinele şi omul, Pedeapsa cu biciul şi Ave Maria – consacră publicistul Tudor Arghezi, Măriei Sale, Câinele, în Clipa din 28 septembrie 1924, 5 octombrie 1924, 12 octombrie 1925 şi, respectiv, 26 octombrie 1924.
Prima tabletă, Necrologul lui Pussy explică izvorul celor patru texte moartea câinelui său, Pussy.
Debutul e marcat de dangăt de clopot, solemne:
„Fără morţi apropiaţi de noi, viaţa noastră moare fără să simţim. Timpul se isprăveşte, alunecând implacabil, ca un fir de făină, prin gaura de ac a unei singure veşnice clipe fixe.
Numai când a murit în preajma noastră cineva, ne amintim că tăcutul timp munceşte şi răstoarnă, executor precis al sentinţelor primitive”.
Gravă, meditaţia ţâşneşte dintr-o lovitură dată lui Arghezi de soarta nemiloasă:
Moartea câinelui.
Publicistul găseşte prilejul unei surprinderi a cititorului înţărcat la clişee de viaţă:
„Demnitatea cititorilor mei nu va fi scandalizată că spiritul inutil al filosofiei se deşteaptă la moartea unui câine, ca şi la dispariţia unui academician. Mie, mi-a murit câinele, cum mi-au mai murit. Cela ce nu s-a bucurat în cuprinsul familiei sale, de învăţaţi iluştri, de mari proprietari sau economişti, dobândeşte dreptul să se mângâie, făcându-şi un căţel”.
Atât în prima tabletă, cât şi în următoarele, Arghezi se ridică aspru, neiertător, împotriva cruzimii faţă de câine, faţă de animale în general.
Prigonirea câinilor îşi are temeiul şi în prejudecăţile opiniei publice:
„Opinia publică revendică pentru oameni dreptatea, blândeţea, votul universal şi mila, iar pentru câini râia şi hinghierii. Ea se răsfaţă în certitudinea unei superiorităţi considerabile, nediscutată, asupra câinelui pribeag, din faţa magazinelor somptuoase. Un deputat al opiniei publice, un ziarist, se iuţea odinioară patetic, pentru că un câine, întărâtat de croiala cu manşete, l-ar fi tras în Cişmigiu de nişte pantaloni câştigaţi în ştiinţa dreptului şi a politicii mondiale”.
Descopăr aici sugestia unei stări tipice ghiorţanului avut:
Conştiinţa superiorităţii de ins al cărui şezut e cărat de automobilul luxos faţă de amărâtul de câine maidanez, sărac şi fără protecţie.
O altă explicaţie, înfăţişată de Arghezi în tableta Cîinele şi omul, trimite la dispreţul insului faţă de ceea ce nu-i e util:
„Ocara câinelui vine şi din concepţia inutilităţii. Fiind util numai ceea ce se mănâncă, un acord aproape unanim ne obligă să descoperim tot ce nu ne aduce rentabilitate şi burtă”.
Pledoarie pentru respectarea câinelui atinge culmi care ar putea să-i nedumerească pe unii. Ca în tableta Ave Maria:
„Un câine îşi are viaţa lui, ca un om, şi Vieţile Cîinilor ar constitui o enciclopedie de suferinţe şi de acte, pe lângă care Vieţile Sfinţilor şi Vieţile lui Plutarch rămân ca nişte imitaţii. Viaţa câinelui pribeag, din mahala, îmi este cunoscută”.
Ea, pledoaria – aşa cum se vede din tableta Câinele şi omul – se sprijină temeinic pe o viziune mai amplă, mai complexă asupra vieţii:
„Am subliniat pentru dvs!
Toate vietăţile reprezintă, ca noi, acel lucru sfînt, provizoriu şi regretabil, care se numeşte viaţa, complement al luminii. Cine nu pune preţ pe câine, nici pe un om nu pune preţ, preţuirea pornind de la cel dintâi spre cel din urmă. Atâta timp cât nu putem face viaţă şi afla sigur ce este viaţa, suntem reduşi să-i dăm târcoale cu smerenie şi cu mirare – şi nici un drept, nici o justiţie nu are voie să o depăşească, pentru nici o credinţă” (Tudor Arghezi, „Câinele şi omul”, în Clipa, 5 octombrie 1924).
Genial, nu-i aşa?
De copiat şi pus pe pereţi de iubitorii de câini.
Fii primul care comentează