Am primit în fine mult așteptata variantă franțuzească a cărții lui Erwin Rommel, Infanteria atacă. A apărut la Polemarque în 2012. Caut imediat referirile la Găgești din prefață și din alte texte publicitare. De pe coperta a 4-a aflu că traducerea e prima din 1937 până în 2012. Ca să vezi! Despre Găgești nu găsesc nimic în Prefață, rezumată la amănunte despre varianta franceză și la deja tradiționala asociere dintre experiența din Primul Război și acțiunile din al doilea. Nu mă pot stăpâni, acum că mi-e ușor să înțeleg, deoarece e în franceză, să nu dau fuga la capitolul despre Găgești. Aflu astfel că Măgura Odobeștilor a fost atacată dinspre Mera, că malul Putnei dinspre Țifești era apărat de ruși și români. La un moment dat găsesc următoarea secvență, deloc favorabilă nouă, românilor:
Rommel decide să facă o plimbare până la Odobești. Înțeleg din relatarea sa c-a luat-o călare pe drumul care e azi Șoseaua Focșani-Târgu Secuiesc. În spate merge, tot pe cal, sergentul Pfaffle:
„Ajungem la vreo mie de metri de biserica din Găgești, când deodată ceva mișcă pe drum în fața calului meu. Ridic capul și nu mă surprinde să văd chiar în fața mea o patrulă românească de 15 oameni cu baioneta la pușcă. E prea târziu pentru a face stânga împrejur sau pentru a fugi în galop. Înainte de a opri calul și a face stânga împrejur pe drumul înghețat, aș fi primit mai mult ca sigur mai multe gloanțe. Decid pe loc să merg drept spre patrulă fără a schimba nimic din înfățișarea mea, salut oamenii politicos și îi fac să înțeleagă că trebuie să depună armele, că sunt prizonieri și că trebuie să meargă la biserica din Găgești, unde 400 de camarazi de-ai lor sunt deja strânși. Am serioase îndoieli că un singur român va fi înțeles ce-am zis. Comportamentul meu și cuvintele mele amicale se dovedesc convingătoare. Cei 15 pun armele jos și pleacă de a lungul câmpului în direcția indicată.”
Mă voi apuca de carte după întoarcerea de la Stalingrad, pentru a putea indica traducătoarei din nemțește paginile de lucrat. De pe acum ezit dacă să public toată călătoria sa în România sau numai atacarea Găgeștiului. Dacă rămân la atacarea satului meu am avantajul de a putea dubla istorisirea de atunci cu istorisirea realităților de acum. Un jurnalist apropiat mie zicea la un moment dat de un proiect în cinstea Marii Uniri prin care să putem face un reportaj cinematografic despre memoriile lui Erwin Rommel, desigur, cu mine pe post de Cicerone. Cred c-ar fi ceva deosebit, îmi zic la început, după care mă răcesc, sceptic, amintindu-mi câtă osteneală ar trebui pentru a obține banii, dar mai ales pentru a-l face.
Renunț deocamdată.
Nu de asta m-am apucat eu să scriu despre primirea cărții. Am luat pachetul azi dimineață de la Oficiul poștal stupefiant prin faptul că nu era nimeni înaintea mea. Venisem tocmai de la consulatul rus din Tuberozelor 5, unde am fost pentru viza de Stalingrad. Aici în așteptarea formalităților, am asistat la o discuție între însoțitoarea mea – specialista în ruși a ONCE – și un tip de la consulat despre știrea privind vandalizarea unor morminte de soldați ruși la Botoșani. Tipul spunea că cei de la Lukoil au verificat la fața locului și au constatat că știrea e falsă – fonfleu, zic eu în gând –, mormintele rușilor rămânând neatinse. Îmi permit, totuși, să observ, cu voce tare, firește, că rușii nu pot face scandal câtă vreme lipsește intenția politică. Da, răspunde însoțitoarea Cristina Ciugal, dar asta nu-i oprește să exploateze situația. Realizez acum cât de dificil e de gestionat în prezent relația cu Federația Rusă în chestiunea mormintelor, pe fondul tensiunii create de maidanezii occidentali din România.
Revenind la pachet, după desfacere descopăr, alături de cartea lui Rommel, o alta, o cărticică, intitulată Driant Danrit, semnată de Jean Mabire. De pe coperta a patra aflu că Driant a fost un scriitor francez vizionar în materie de războaie încă înaintea celui de-al doilea, un fel de Jules Verne al conflagrațiilor mondiale. A murit în tranșeele Primului Război Mondial. Cartea primită de mine e o biografie apărută la Polemarque. Nu țin minte să fi comandat o astfel de carte, deși nu-i exclus să fi făcut asta din greșeală. Un soi de carte poștală vârâtă în carte lămurește misterul. Pe o parte, sub sigla Polemarque, imaginea unor militari anacronici pe margine unui lac de munte. Pe verso, unde se așterne partea albă, un text scris de mână:
„Mulțumindu-vă pentru comanda făcută, Le Driant Danrit e din partea mea pentru întârzierea acumulată.”
Semnătura de sub Biz cordialment a vous e presupun a managerului.
Simpatic, nu-i așa?
Da, comanda a întârziat, astfel că la un moment dat îmi luasem adio de la carte și cred c-am mai comandat-o odată. O fi prima sau a doua comandă? Editura face gestul tipic civilizat de a mi da semn că știu de această întârziere. Popularizez momentul, fără a impresiona însă, toți cei contactați fiind de acord că așa ceva la noi nu se poate petrece.
*
Scriam pe 7 martie 2014: Deși nimeni nu i-a dat mandat pentru asta, Traian Băsescu e pe cale să ne ordone Treceți Prutul!
Unul dintre cititorii în toate mințile al acestui ziar cristoiublog.ro – Vlad Ionescu – comentează astfel reacția Occidentului la Întîmplările din Ucraina: ”Domnule Cristoiu, americanii joaca extrem de periculos si asta pe pielea noastra. Intind coarda rau de tot si nu pot decat sa sper ca o fac doar ca sa obtina cat mai mult la negocieri. Numai ca si astfel de jocuri pot scapa de sub control! Puterea de la Kiev e legitima, insa cea din Crimeea nu! Te doare mintea. Cica referendumul nu e constitutional, de parca luare cu asalt a institutiilor statului prin forta armata ar fi fost constitutional. Si de cand dreptul la autodeterminare nu mai face parte din dreptul international, ci e raportat la o constitutie sau alta. E groasa rau si Basescu a luat steagul si se pune in frunte. Si unde-i atacam pe rusi, la ei acasa! Si vrem “sa fie rezonabili”! Am fost foarte surprins de consensul de la nivelul UE de astazi. Asta ma face sa sper ca sunt mai mult vorbe”.
Subscriu cu amândouă mâinile la aceste considerații. Într-adevăr, rar mi-a fost dat să văd în lumea de azi o folosire mai murdară a dublului standard. Tot ceea ce s-a întâmplat la Kiev – de la ridicarea cu arma-n mâini a unor cetățeni împotriva Președintelui legitim, recunoscut până atunci de Occident (când UE negocia cu Ianukovici, era legitim, nu-i așa?, când Rusia a negociat cu Ianukovici, nu mai era legitim, nu-i așa?) până la adoptarea unei legi antieuropene a minorităților – se bucură de salutul entuziast al Occidentului. Tot ceea ce se întâmplă în Crimeea – aproape identic cu ce s-a întâmplat la Kiev – e condamnat ca ilegitim.
Din comentariul lui Vlad Ionescu rețin nuanța de mustrare față de graba cu are Traian Băsescu s-a așezat în fruntea Plutonului de șefi de stat agenți de influență ai SUA în Războiul Rece declanșat de Occident. Când Victor Ponta a depășit măsura chinezărindu-se pe lângă premierul Chinei, am simțit nevoia să protestez. Nu pentru că era vorba de o țară comunistă, cum ar scrie pe blog Vladimir Tismăneanu, ci pentru că era vorba de o mare Putere față de care un politruc român simțea nevoia de genuflexiuni. Aceste genuflexiuni umilitoare erai făcute însă în numele unui întreg popor. Graba cu care Traian Băsescu ne pune la dispoziția SUA în imprevizibilul conflict cu Moscova ține tot de slugărnicia unui politician față de Stăpânii din afară. Desigur, Traian Băsescu are toate motivele să-și asume rolul de pion teleghidat al Americanilor. Șmecherie veche! Ceea ce tu, America, nu-ți poți permite să spui pe față, deoarece pe din dos negociezi cu Moscova, dai s-o spună, în zbierete de trompetă, unuia dintre agenții tăi de influență din zonă. Numai că graba lui Traian Băsescu de a-și dovedi Americanilor zelul riscă să treacă drept graba României de a fi carne de tun diplomatică a Americii.
Nimeni nu spune să aplaudăm amestecul fățiș al Rusiei în Crimeea. De aici însă până la ușurința cu care Traian Băsescu e gata să ne ordone Treceți Prutul! e o distanță. Distanța enormă dintre politica unei țări ce se știe și se vrea minim independentă și politica unei țări ce se știe și se vrea maxim slugă.
Fii primul care comentează