Titirezisme. Rare sunt în Istorie spectacolele de oportunism fățiș, revoltător, precum cel pus la dispoziția posterității de perioada dintre plecarea lui Napoleon de la Fontainebleau și îmbarcarea pentru exilul definitiv de pe Sfânta Elena. Evidența oportunismului izvorăște din frecvența incredibilă a răsturnărilor de situații și de destine, dar și din proeminența personajelor care se răsucesc titirezicește.
Să ne reamintim.
Napoleon abdică pe 6 aprilie 1814. Îl obligă la asta oamenii pe care-i făcuse, pe care-i promovase, pe care-i îmbogățise:
Marmont, Ney, Soult.
Între timp mulți dintre foștii săi adepți îl părăsesc pentru Ludovic al XVIII-lea.
Vine martie 1815.
Napoleon revine la cârma Franței. Ney, Soult, se dau de partea sa. Într-un an doar, Ney, Soult se răsucesc la modul halucinant. Ney rămâne cel mai bun exemplu. E mareșal al Imperiului. Trece fără să clipească de partea lui Ludovic al XVIII-lea. De fapt, nu trece, ci trecuse, deoarece participase la complot. Drept răsplată, Ludovic îl face pair și comandantul Cavaleriei. Pe 5 martie 1815 îi promite lui Ludovic să-l aducă pe Napoleon într-o cușcă de fier. Pe 12 martie 1815 îl trădează pe Ludovic. E responsabil de eșecul de la Waterloo:
Comandant al aripii stângi a Armatei Imperiale, acționează cu maximă brambureală. Despre el Napoleon a zis:
„Pe cât este de brav, pe atât este de slab și excesiva sa ambiție îi întunecă gândirea”.
Sau Jean-Jacques Cambacérès. În ianuarie 1814 e numit de Napoleon primul în Consiliul Imperial de Regență. În aprilie 1814 e însă primul care votează abdicarea. În timpul celor o sută de zile devine arhicancelar și ministru de Justiție al lui Napoleon.
N.B. Din zicerea lui Napoleon despre Ney remarc un adevăr tulburător: Toți cei care au avut într-un fel sau altul o legătură cu Napoleon au rămas în Istorie prin faptul c-au fost oamenii lui Napoleon, dar și prin vorbele lui Napoleon despre ei, multe deloc binevoitoare.
*
Makine. Am terminat Recviem pentru Est de Andrei Makine, variantă românească de la Polirom (2015) a cărții Requiem pour lʼEst, 2000, Mercure de France. Greu de rezumat în câteva cuvinte impresia. Am zis că e vorba de trecerea omului singur prin delirul istoriei. Da, dar acest om singur e un agent KGB.Dacă n-ar fi apărut în Franța, aș fi zis că e o carte de Soljenițîn, profetul zbârlit al decăderii Imperiului Rus. Da, asta m-a frapat. Revolta față de ce a ajuns Rusia de azi, revoltă cum nu se poate mai bine oglindită în ultima parte a cărții, în care apar ghiorțanii ruși de azi, vânzarea Rusiei cu tot cu suflet, punerea la îndoială a Jertfei rusești în cel de-al doilea război mondial.
De notat: violența halucinantă a unor întâmplări: oul de pasări clocit de deținuți în Gulag la subsuoară, detașamentele de deținuți în Război, Rusia scăldată în sânge, excesele primilor ani revoluționari. E o carte de o rară violență în denunțarea Istoriei sovietice și totuși prin nimic tendențioasă. Cred că se explică prin fatalismul rusesc al personajelor, care trec prin Istorie ca niște plugari pe ogor.
*
Marquez. Am găsit în engleză Operațiunea Carlota, ciudatul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez despre Intervenția lui Castro în Angola. Curios rămâne că n-am dat peste o variantă în franceză. Se citește ușor. Ca și în cazul Elian, mă întreb ce l-a apucat pe marele scriitor să dea gata un articol ce pare propagandistic. Citind Carlota, observi imediat că Marquez a fost atras de notele de fantastic ale Operațiunii. Nu întîmplător, el se concentrează exclusiv pe debutul Operațiunii. Elementele caraibene, ca să spunem așa întâmplărilor de realism magic, sar în ochi, ca întâmplări desprinse din Un veac de singurătate care s-au petrecut în realitate. Prozatorul Marquez purcede aici la o întreprindere asemănătoare celei a lui Caragiale: Reportajul cu valoare de proză.
*
Scriam pe 3 aprilie 2014. „Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele
Marţi, 1 aprilie 2014, în deja tradiționala Declarație de seară de la Cotroceni, Traian Băsescu s-a năpustit asupra clişeului Băsescu şi guvernul lui.
În toiul loviturii, domnia sa a zis: „Vreau să fiu foarte clar, că am văzut obiceiul, şi la fătucile rujate, şi la politicieni: Băsescu şi guvernul lui… Fătucile rujate, cum le spune maestrul Cristoiu, la asta mă refer. Citez un clasic al jurnalismului.“
Dincolo de un subiect revenind obsedant la Traian Băsescu – măsurile de austeritate pentru ieşirea din criză – domnia sa m-a citat ca făuritor al sintagmei Fătucile rujate.
Precizînd că aş fi prefat să fiu un clasic al literaturii şi nu unul al jurnalismului (ce să-i faci, jurnalismul o să-l bage în mormânt pe scriitorul Ion Cristoiu!), simt nevoia unei corecturi.
Sunt autorul formulei fătucile din presă. Ca, de altfel, născocitorul şi al altor vorbe mai mult sau mai puţin nimerite pentru a defini realităţile postdecembriste: Talibani, piţifelnici, miliardari de carton.
Aşa cum am înţels eu conceptul, fătucile nu pot fi fătuci rujate. Pentru că fătucile mele nu se rujează. Muieruștile, da, se rujează. Fătucile – nu.
Vorba fătuci mărturiseşte o realitate tipică ziarelor şi televiziunilor noastre sărace. Pentru a face economii, ziarele şi televiziunile angajează (fără carte de muncă), fetişcane sărmane din toate punctele de vedere: material (se vede asta după cum sînt îmbrăcate), intelectual (sunt prostuţe. Prostuţe, nu proaste!), cultural (confundă pe Carol I cu o marcă de ciocolată belgiană), profesional (n-au talent de ziariste deşi, de regulă, sunt harnice), sexual (nu mai explic, e suficient să le vedeţi).
Fătucile dă curs mai degrabă duioşiei mele faţă de aceste sărmane decât antipatiei, prezente în formula fătucile rujate. Bietele tinere trudesc de dimineaţa până seara pentru o remuneraţie de nimic, mor de ciudă că alte colege (muireuştile) se culcă cu şefii, sunt mândre în bloc că apar la televizor şi notează tot ce aud la conferinţele de presă cu pix de unică folosinţă.
Atenţie! După ceva timp petrecut în presă, fătucele (nu toate) devin muieruşti. Atunci se rujează şi sunt periculoase.
Fii primul care comentează