Victoria nostalgiei după imperialismul moscovit
Primele reacții occidentale la scrutinul din Rusia te aruncă într-o perplexitate totală. Liderii marilor puteri se întrec în a surîde cît mai liniștitor. Cursul reformelor din Rusia nu se va opri! Nu se va schimba nimic în politica externă a Moscovei! N-avem nici un motiv de îngrijorare! La astfel de declarații, n-ai cum să nu te întrebi . Ce se întîmplă cu ei ? Sînt orbi, ca acum o jumătate de veac, cînd aliații, în fața evidenței reprezentate de instaurarea stalinismului în Est, se complăceau într-o dulce somnolență ? Sau, deși își dau seama de gravele consecințe ale victoriei comuniste de la Moscova, caută să-și ascundă neliniștea pentru a nu stîrni panică ? Indiferent de motive, nonșalanța lor e lipsită de temei. Firește, optimismul lor, jucat sau nu, e explicat ca avîndu-și bazele într-o realitate specific rusească. Adevăratul stăpîn al imensității continentale de la Răsărit e președintele, și nu Parlamentul. Deși pe cale de a intra în Consiliul Europei (de fapt, de a vîrî în burta sa acest Consiliu, dată fiindu-i mărimea uriașă), Rusia nu e o țară democratică. Așa cum a fost și pe vremea Tătucului țar și a Tătucului prim-secretar, pîrghiile reale ale puterii se află în mîinile președintelui. Cîtă vreme Boris Elțîn n-a fost dat afară de la Kremlin – raționează cu voce tare occidentalii – politica externă a Rusiei n-are cum să se schimbe. Nu de alta, dar președintele e un aliat al Occidentului. Raționamentul are un mare cusur. Se supune logicii de pe hîrtie. Logica vieții e însă alta. Și potrivit acestei logici, politica externă a Rusiei se va schimba după victoria comuniștilor în alegeri. Nu pentru că oamenii lui Ghenbdi Ziuganov și ai lui Jirinovski din Dumă își vor spune cuvîntul în această politică, trecînd peste capul prețios al lui Boris Elțîn. Nu pentru că ursul de la Kremlin va juca după cum îl va constrînge jăraticul parlamentar de sub tălpi. La o adică, Tătucul Boris are la îndemînă suficiente mijloace pentru a mai pune la cale un moment în care să dea cu tunul în clădirea Parlamentului. Altul e motivul pentru care politica externă a Rusiei se va schimba după alegeri. E vorba de faptul că însuși Boris Elțîn, de bunăvoie și nesilit de nimeni, va proceda la mutații radicale în atitudinea sa față de Occident. Explicația e simplă: în judecarea victoriei comuniștilor trebuie să plecăm de la constatarea că pe locul doi, adică tot pe un loc fruntaș, se află și naționaliștii lui Jirinovski. Ținînd cont de faptul că oamenii Vadimului rus nu sînt comuniști, se cuvine să privim cu mai multă atenție programul cu care Partidul Comunist a cîștigat alegerile. Și vom constata, nu fără surprindere, că pe lîngă faimoasele promisiuni de stînga, acest partid a învins și prin făgăduielile vizînd revenirea Rusiei la măreția internațională deținută cîndva de Uniunea Sovietică. Naționaliștii lui Jirinovski și-au concentrat aproape întreaga campanie electorală pe rîzgîierea orgoliului imperial al mujicului care e rusul, de la președintele țării pînă la vînătorul de reni de dincolo de Cercul Polar. E limpede, în aceste condiții, că în balanța victoriei comuniștilor a cîntărit enorm și nostalgia după fostul imperiu.
Foarte important de precizat.
E vorba nu atît de nostalgia după hotarele fostei URSS, cît mai ales de nostalgia după rolul jucat de țara lui Stalin și Brejnev pe scena europeană și mondială. Putem spune, așadar, că victoria comuniștilor în alegerile din Rusia și-a avut punctul de plecare nu atît în mizeria și haosul provocate de simulacrele de reformă și democrație, cît mai ales în rănirea profundă a orgoliului imperial tipic rusesc. Nu timp de decenii, ci timp de secole, rușilor li s-a inoculat convingerea ca țara lor are un cuvînt hotărîtor de spus în Europa și pe planetă. Acest orgoliu, evident la toți marii scriitori ruși de la Gogol pînă la Soljenițîn – a căpătat proporții incomensurabile în legendara perioadă a Uniunii Sovietice. (Evenimentul zilei, 20 decembrie 1995)
Fii primul care comentează