Cea mai mizerabilă campanie prezidențială. Va câștiga un înger?
Un înger nu are cum să cadă din cer. Clasa politică pe care o avem este
incapabilă să le furnizeze cetățenilor României mai mulți candidați de
valoare, dintre care aceștia să aibă posibilitatea de a alege viitorul
președinte. Nivelul dezbaterilor este penibil de scăzut, iar asta se întâmplă
din simplul motiv că toți competitorii înscriși în cursă sunt slab pregătiți din
punct de vedere intelectual, cultural și slab articulați moral. Așa că jocul e
în stil de alba-neagra.
Candidații fiind subțiri, practic cei mai subțiri candidați din întreaga istorie
recentă a României, dacă nu cumva din întreaga istorie, inclusiv de cea
acoperită de literatura lui Caragiale, ei nu pot furniza elementele unei
dezbateri asupra provocărilor cu care se confruntă România ca stat și
cetățenii ca persoane. Neexistând dezbatere, toate dezbaterile electorale s-
au redus până în prezent – și probabil așa va fi până la sfârșit – la un fel de
șezători lipsite de conținut, lipsite de nerv, lipsite de orice sclipire.
Și, în condițiile acestea, nu e de mirare că pretutindeni unde se întâmplă să
mă întâlnesc cu cetățenii, cei care mă recunosc îmi cer sfatul și mă întreabă
„Eu cu cine votez?”. Aș putea să fiu cinic și să le răspund printr-o altă
întrebare: „Cine are programul care vă oferă cele mai mari șanse de a trăi
normal și demn în următorii câțiva ani și de a fi mândru de țara în care stați
și de cei care vă reprezintă?”. Ar fi într-adevăr o întrebare cinică. Pentru că,
în acest moment, nimeni nu poate răspunde la această întrebare.
Și totuși, chiar în condițiile date, loteria nu reprezintă o soluție. Pentru a nu
permite o manipulare masivă a votului, e necesar ca totuși să ne exprimăm
opțiunile și să punem ștampila pe cineva. Mă refer în acest moment
exclusiv la alegerile prezidențiale. Eu unul l-am ales și am făcut public omul
pe care l-am ales, fără să afirm vreo secundă că ar fi personajul
providențial care, ajuns în fruntea României, ne-ar putea scoate la liman.
Cel pe care l-am ales, la capătul tuturor analizelor pe care le-am făcut,
rezultă că este mai puțin periculos și mai puțin nociv decât oricare altul
dintre jucători. Analizându-i pe aceștia de jos în sus, adică de la cele mai
mici speranțe de vot către cele mai mari, în logica mea, printr-un
raționament prin eliminare, rezultă următoarele. Există trei-patru candidați
total insignifianți, care probabil, în ziua primului tur de scrutin, nu vor
aduna nici măcar atâtea voturi câte semnături au strâns pentru a intra în
competiție. La aceștia nu am de gând să mă refer în cele ce urmează.
Există apoi unul care a ieșit din peisaj, și pe bună dreptate, respectiv
Ludovic Orban, care s-a dovedit a fi un premier lamentabil și care
părăsește în mod voluntar cursa, oferindu-i cu generozitate Elenei Lasconi
singurul procent pe care ar fi sperat să-l obțină în alegeri. Și fiindcă tot m-
am referit la Elena Lasconi, aceasta, după ce și-a dovedit totala incultură în
materie de politică internă și externă, speră că va reuși să-i convingă pe
candidații de dreapta să renunțe în favoarea ei. Numai că Elena Lasconi nu
e de dreapta. Ea reprezintă Uniunea Salvați România, un partid progresist,
neomarxist, de stânga și care nu a livrat până acum acestei țări nici când s-
a aflat la putere și nici când s-a aflat în opoziție vreun proiect viabil pentru
clasa oamenilor de afaceri, pentru clasa mijlocie, pentru recuperarea a
ceea ce mai poate fi recuperat din tot ceea ce înseamnă valorile naționale.
În ordine vine generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, care la rândul lui
spera să o determine pe Lasconi să se retragă, pentru a ciuguli o parte din
voturile prea puține pe care aceasta ar fi capabilă să le obțină. Și cam aici
se termină așa-zisa aripă de dreapta a spectrului politic. O dreaptă falsă.
Undeva la mijloc orbecăie Cristian Diaconescu, care a fost ba social-
democrat, ba colaborator al președintelui Traian Băsescu, un diplomat de
carieră, dar care a făcut mai degrabă carieră la Serviciul de Informații
Externe decât în politica civilă. El așteaptă să primească voturile lui Mircea
Geoană, imaginându-și că acesta s-ar retrage de dragul său din cursă. Iar
Mircea Geoană, la rândul său, tot un socialist pur sânge, cerșește, fără să o
spună în mod expres, voturile lui Diaconescu. Nici unul, nici altul, cu
voturile celuilalt nu are nici cea mai mică șansă se a se califica în turul doi.
De-a dreptul dramatică este situația generalului cu patru stele Nicolae
Ciucă, un personaj realmente cocoșat de păcatele anterioare, care rând pe
rând au fost identificate de către jurnaliștii de investigație și devoalate
opiniei publice. Târându-se literalmente prin tranșee, acest „ostaș în slujba
țării” încearcă din răsputeri să se dea de trei ori peste cap și din broscuță
să se transforme în câștigător. În speranța că „marele licurici” îl va
propulsa până la Cotroceni. Sărmanul Nicolae Ciucă nu va ajunge nici
măcar în turul al doilea de scrutin.
Și tot de jos în sus în această competiție este înscris George Simion,
singurul dintre toți care nu a avut până acum niciodată șansa sau neșansa
de a se compromite la putere, singurul care s-a aflat mereu în opoziție și
căruia cetățenii nu-i pot încă bate obrazul pentru necazurile cu care se
confruntă. George Simion a urcat pe val și intră în finala prezidențială nu
fiindcă ar fi făcut ceva cu adevărat bun și palpabil pentru România, ci
fiindcă nu există nicio probă că ar fi făcut ceva rău. Ceea ce este valabil și
pentru partidul care-l reprezintă.
Iar la vârful acestei structuri dărăpănate se plasează Marcel Ciolacu, pe
care eu unul îl apreciez drept cel mai șmecher politician al prezentului. Un
personaj politic care a știut în PSD, cel mai importat partid politic din
România, să împace și capra și varza, care a fost în stare să-i recupereze
înapoi la nava mamă pe cei mai importanți lideri politici, care de-a lungul
timpului au fost ejectați sau au plecat de bunăvoie din PSD, care i-a pus la
treabă, înhămându-i la carul său triumfal. Programul de țară prezentat de
Marcel Ciolacu, deși cel mai bine articulat în comparație cu ceea ce au
promovat ceilalți competitori, reprezintă doar o glumă sinistră în raport cu
provocările interne și externe cu care se confruntă România. Va fi ales cel
mai bine plasat logistic. Obișnuiți-vă de acum cu ideea că România, timp de
cinci sau zece ani, va fi reprezentată de Marcel Ciolacu. Și, la pachet, mai
obișnuiți-vă cu ideea că partidul dominant, cel în jurul căruia se va forma
viitoarea majoritate, cu PNL, dacă vine Bolojan și întreaga conducere
demisionează peste câteva zile, sau cu AUR, dacă la PNL nu vine Bolojan și
în orice caz cu UDMR, va fi Partidul Social Democrat.
Și cam aceasta va fi România viitoare. Cea pe care ne-o croim cu liderii pe
care-i avem și cu votul nostru. Mai interesant e ce se va întâmpla cu cei
care pierd competiția. Ce viitor au ei?
Fii primul care comentează