Operă. Mihail Sadoveanu despre Creangă în eseul Patruzeci și cinci de ani de la moartea lui Creangă, publicat în Însemnări ieșene, 15 ianuarie 1937:„Nourii şi aglomerațiile trec; trec ca şi oamenii frunzele de toamnă. Iată însă că se fixează în codru o formă nouă cu gust deosebit a unui merişor. Și iată că sună în această limbă veche şi înțeleaptă accente cum n-au mai sunat. Sînt aceleaşi vorbe, însă e un întreg nou în care se simte sufletul nostru pînă în adîncimea istoriei; sînt aceleaşi elemente de tradiție şi basm, însă fixate în cristali nemuritori de pietre rare. Toate generațiile şi tot trecutul au lucrat pentru ca această operă, în care bate inima noastră, să se elibereze. Noi vom trece; opera lui Creangă, ca şi a lui Eminescu, va rămîne. Această lamură în care ne cuprindem noi ca într-un diamant ce se va păstra pururi e ceva nou, adaos la totalitatea lucrurilor din lumea asta. Nu exista înainte; există acum pentru totdeauna. E o operă ieşită din binecuvîntarea divină și se pune între cele divine și nepieritoare.Ce importanță mai are acum faptul că Ion Creangă a dus o viață umilită și mizeră… ? Ce importanță că l-au persecutat cei mari ai lumii. Că l-a stînjenit propriul lui trup, supus suferințelor și scăderilor instinctului. Îl picura ploaia și îl orbea fumul în căsuța din ograda Goliei; îşi ducea penibil zilele în bojdeuca din Ticău. I se precupețea o pine în această lume, de cătră cei care erau aşezați la ospățul Vieți? Toate au trecut. A venit ceasul izbăvirii, în cea din urmă zi a anului 1889.”
Știți ce e genial aici? Nu chestiunea cu geniul care se naște din noroi. E genială observația că suferințele trupului în cazul unui geniu sînt lipsite de importanță.
Importanță are opera.
Monologul interior. René Marill Albérès, ca și alți entuziaști ai modernității romanești, crede că monologul interior poate da seamă, mai mult decît formulele tradiționale, de lumea interioară a personajului, sau, mai precis, de lumea din afară văzută dinspre cineva. Două greșeli, ce pot fi numărate aici adepților fără rezerve ai monologului interior. Întîi și-ntîi că, științificește vorbind, nici monologul interior nu reușește să comunice toate întîmplările din conștiință, să facă știută lumea interioară în cele mai mici detalii. Principalul instrument de comunicare a mișcărilor sufletești, concepute ca infinitezimale, rămîne cuvîntul. Ori Bergson, un fel de bunic al monologului interior, a denunțat incapacitatea cuvîntului, slujbaș umil al inteligenței, de a surprinde și conține întrutotul lumea interioară, supusă organicității. Cîtă vreme monologul interior se sprijină pe cuvînt, ceva din lăuntric va rămîne ascuns pentru totdeauna. E drept, conștienți de această dramă a limbajului, clasicii monologului interior au pus la grele cazne cuvîntul, schingiuindu-l în fel și chip pentru a putea spune, prin el, ce credeau ei că se întîmplă în capul lor. A doua greșeală ține de neglijarea legilor artei. Proza, fie și cea clasică, e o sumă de convenții în vederea unui scop: surprinderea lumii sufletești. Monologul interior e o modalitate. Dar, literatura posedă și alte mijloace, la fel de bune, de a sesiza lumea interioară. Ce se întîmplă sufletește poate fi comunicat nu numai strict, prin bolboroseala unei conștiințe mai mult sau mai puțin treze, ci și prin atmosferă, decor, relații între personaje.
Fii primul care comentează