Zahărul. Inspirat de ideea unei rubrici D-ale lui Caragiale, mă gîndesc la o rubrică asemănătoare, D-ale Mareșalului, D-ale Mareșalului Antonescu, firește. În Istoria României, chiar dacă gazdă a mai mulți mareșali, Mareșalul cu m mare rămîne Ion Antonescu. Mi-a venit ideea trecînd în revistă citatele scoase din Stenogramele Consiliului de Miniștri. Ca și în Cazul Rezoluțiilor puse pe diferite acte cu seriozitatea demnă de iscălirea unui manuscris capodoperă, intervențiile din cadrul Consiliului de miniștri sînt exploatări ale situațiilor concrete pentru a scoate din faptul brut idei generale, de politică, de istorie, de morală. O discuție în Consiliul de miniștri din 5 septembrie 1941, pornită de la costul zahărului umflat de excroci, ajunge inevitabil la părerea Mareșalului despre controlori:„Mareșal I. Antonescu: Nu putem discuta acum această chestiune. Dar, afară de zahărul Armatei, se vinde zahărul cu 14 lei kg. Se face un trafic între Bucovina și Vechiul Regat. Se fac afaceri pe această chestiune. Această situație trebuie să înceteze imediat, sau imediat se cumpără tot zahărul de către Stat cu 14 lei kg, de către Ministerul Economiei Naționale și beneficiul să fie realizat astfel de Stat; sau să se vîndă zahărul pe același preț ca în toată țara.
G-ral N. Stoenescu: Rezolv eu problema imediat: trebuie plătite toate taxele către Stat. Instalez agenți la fabrici și fac controlul.
G-ral C. Calotescu: Am pus agenți și în gări.
Mareșal I. Antonescu: Ne te poți păzi de toți tîlharii, fiindcă în spatele fiecărui tîlhar, pui un alt tîlhar ca să-l controleze.” (Arhivele Naționale ale României. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu. Vol. IV (iulie-septembrie 1941), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București 2000.
Lichelele. Ca și Stelian Popescu, Tudor Arghezi e preocupat de existența lichelelor. Încercînd o definire tînărul Arghezi vede drept lichea pe cel care te lingușește, te slujește cu gudurări pentru ca la un moment dat să-ți înfigă cuțitul în spate:„E surprinzător cît de multe lichele trăiesc în țara aceasta.
Acasă, la teatru, în biuroul în care lucrezi, la restaurant sau la cafenea, pretutindeni ne întîmpină un zîmbet, o privire care pare a-ți rîde, o mînă care ți-o strînge pe a ta cu multă căldură, un glas care te întreabă cu mult interes de viața ta, de nevoile și de durerile tale… De cele mai multe ori domnul ce te salută cu o ceremonie exagerată, tînărul ce ți se bagă în suflet cu o insistență enervantă, cel ce-ți strînge mîna cu un respect ce te strînjenește, toți aceștia nu sînt decît niște lichele care te vor înjura, te vor batjocori, te vor lovi chiar mîine dacă interesul lor va cere-o.
De multe ori, în momente solemne ale vieții, cînd la o masă se ridică cineva să închine în sănătatea ta, să-ți proslăvească o victorie sau să te mîngîie de o dezamăgire, îți vine să iei un pahar de pe masă și să-l sfărîmi în capul celui ce te laudă sau te înconjoară de prietenia lui falsă astăzi, pentru a te putea lovi cu mai mult folos mîine. E atîta lipsă de sinceritate în întreaga noastră viață, atîta perversitate că îți vine să te îndoiești de oricine și în dosul oricărei porniri de simpatie să cauți dacă nu se ascunde cumva o cursă care ți-ar putea fi fatală. Trăim doar în țara secăturilor și lichelelor, în țara în care toți oamenii politici au trecut prin toate partidele și au avut toate convingerile, în țara în care un profesor universitar a adunat ani de zile bilete de la un prieten care îi dezvăluia întregul său suflet, pentru a le întrebuința apoi la șantaj, pentru a-l compromite.” (T. Arghezi, Lichelele în literatură, Facla, 5 ianuarie 1913)
Fii primul care comentează