Diverse televiziuni de știri difuzează reportaje despre casele din Ungaria, ieftine ca braga, bune de făcut naveta, bune pentru retragerea la pensie etc. Şi ai noștri zic, uite, dom’le, ce ieftine sunt casele la unguri! În ciuda faptului că viața este mai scumpă și la marginea Ungariei, mai grea decît la Budapesta.
Casele ieftine din zona de graniță a Ungariei cu România sunt mai degrabă un fel de afacere de frontieră, dar și un semn de slăbiciune economică. Seamănă cu prețul caselor din satele vasluiene. Nu-i de muncă, nu-s bani, nu-i cine știe ce brânză de învârtit prin zonă!
În toată Europa, mai ales în cea estică, orașele mari și metropolele absorb populațiile rurale. Oamenii aleargă după salarii mai mari, după confort, după modernitate și mondenitate. Capitalele absorb forță de muncă și idealuri de viață cu o putere de magnet national.
Afacerile din zona de frontieră au existat întotdeauna și sunt obișnuite. Și în anii comunismului funcționa micul trafic pe granița cu Ungaria, cu Bulgaria, cu Ucraina și pe cea cu fosta Iugoslavie. Şi există și acum, sub alte forme, pe aceleași frontiere, dar și între Germania și Cehia, între Franța și Germania, între Belgia și Olanda.
Nu mi se pare cine știe ce problemă sau fenomen. Mi se pare mai mult un joc de oportunități cu mize mici. Altceva mă îngrijorează. Este vorba de starea satelor montane din țara noastră. Sute de sate cu istorie și cu trecut înfloritor se sting încet. Sînt unele de care n-a mai rămas nimic sau doar câteva case. E drept că și așezările au viața lor. Nici o așezare nu este nemuritoare. Încă se mai descoperă orașe necunoscute. Chiar și țara noastră este plină cu exemple de cetăți și așezări despre care nu mai știm bine nici locul în care au fost.
Au mai existat și localități apărute cu ocazia înfloririi unor îndeletniciri. Au murit și orășele de vacanță și localități apărute pe urma mineritului. Baziașul a fost o intersecție de drumuri, un oraș cu gară, hotel, cazinouri și trafic intens între Romania și spațiul sârbesc. N-a mai rămas aproape nimic. Doar câteva case, peronul gării și zidurile din clădirea hotelului, după care abia se mai poate ascunde un copil. Este un semn că mersul lumii și al universului scapă de orice control.
Şi totuși, satele de munte din țara noastră au fost cetățui românești și celule economice în care poporul a rezistat veac după veac. Multe dintre ele se sting încet. Creșterea animalelor nu mai este la modă. Pomii nu mai dau roade decât la câțiva ani. Resursele sunt mai puține sau controlate de stat. Locurile de muncă se găsesc greu. Din satele de munte se colectează cea mai mare parte a emigrației economice. Pe un asemenea fond, toate visele pălesc și oamenii dau bir cu fugiții.
Cu ani în urmă, civilizația montană din România avea un strateg, un purtător de steag. Se numea Radu Rey. Doctorul Radu Rey a scris cărți și zeci de studii și articole despre beneficiile și șansele civilizației montane. La un moment dat, izbutise să înfiripe un curent de interes pentru viața și avantajle satelor de munte. Din păcate, lucrurile s-au oprit. De ani de zile, nu am mai văzut nici o preocupare. Cărțile dr Radu Rey nu mai circulă. Preocuparea și interesul s-au stins. Multe dintre satele Munților Apuseni sunt în cea mai grea situație economică posibilă. Toate promisiunile guvernamentale privind dezvoltarea zonei au fost uitate.
Roșia Montană este la mare cumpănă. Nu-i nici muzeu, nici monument protejat, nici centru de minerit. Şi celelalte sate ale moților suferă la greu din lipsă de „proiect”.
Un program de sprijin și de relansare a civilizației montane din România mi se pare mai important decât toate scornelile politico-patriotice vânturate pe la dezbateri.
Fii primul care comentează