Iohannis se lauda cu actiunea lui Ceausescu pentru primirea chilienilor

În discursul pe care l-a ținut cu ocazia vizitei în Chile,Klaus Iohannis i-a transmis următorul mesaj lui Gabriel Boric, Președintele Rebublicii Chile:

„Înainte de a încheia, vreau să reamintesc un moment important din istoria comună. România a fost primul stat care a oferit azil politic chilienilor.

În total, peste 6.000 de refugiați din Chile au tranzitat România, circa 2.000 dintre aceștia stabilindu-se în țara noastră, care a devenit a doua lor casă. Povestea acestora reprezintă, domnule Președinte, un liant al relațiilor româno-chiliene.”

Atașăm în continuare videoclipul cu declarația Președintelui României în care amintește momentul când țara noastră a oferit azil politic refugiaților chilieni.

Ce a omis Klaus Iohannis să spună este că acest eveniment s-a petrecut în 1973, în timpul regimului comunist aflat sub conducerea lui Nicolae Ceaușecu.

De ce facem această precizare?

Pentru că în repetate rânduri, pentru a demonstra cât de capitalist este, Klaus Iohannis a pus la zid atât partidul comunist, cât și pe Nicolae Ceaușescu, ascunzând faptul că el însuși a fost un nomenclaturist, care făcea educația politică a copiilor din școala unde preda ca suplinitor.

Reluăm un articol publicat în data de 20.02.2016 pe site-ul Adevarul.ro unde este relatat mai pe larg povestea chilienilor aduşi de Ceauşescu în România.

DOCUMENTAR Povestea chilienilor aduşi de Ceauşescu în România. Juan Retamal, refugiat politic: „Am fost schimbat pe doi disidenţi români“

După lovitura de stat condusă de Augusto Pinochet în 1973, România a acceptat să primească câteva mii de refugiaţi din Chile. Comunitatea chiliană s-a integrat rapid, s-a simţit ca acasă. Românii şi chilienii au muncit şi au petrecut împreună şi chiar au format familii mixte. După 1990, unii dintre refugiaţi au plecat, dar alţii încă trăiesc româneşte, în Drumul Taberei sau aiurea.

Probabil că fiecare cartier din Bucureşti are povestea sa. Dar Nicoale Dragu (67 de ani) o ştie cel mai bine pe cea a chilienilor veniţi în România la începutul anilor ’70, cazaţi în Drumul Taberei, pe strada Râul Doamnei. Sunt două blocuri ca oricare altele, gri şi cu tencuiala căzută ici şi colo. Spune că staţia Râul Doamnei – care va fi cândva capăt de linie de metrou – ar putea la fel de bine să se numească „La chilieni“. Aşa a rămas vorba.

Nicolae Dragu trăieşte în micul cartier bucureştean al chilienilor din 1972. I-a văzut cum au venit, cu mic, cu mare, fără să ştie exact unde au ajuns. La început, erau timizi şi nu interacţionau cu românii. S-au adaptat uşor-uşor. S-au împrietenit cu toţi românii, chiar şi cu cei care ar fi strâmbat din nas când au auzit că vor avea vecini de peste mări şi ţări. Amintirea cea mai dragă lui Nicolae Dragu, care-i trezeşte un zâmbet larg şi-i înmoaie vocea, este aceasta: într-o zi însorită, două autobuze pline-ochi cu copii chilieni, agitaţi şi gălăgioşi, pornesc spre grădina zoologică din Băneasa. O activitate lejeră prin care partidul dorea să îi apropie mai mult de noua lor ţară. La întoarcere, parcarea din jurul blocurilor s-a umplut de zumzăitul copiilor – două cuvinte în română, trei în spaniolă –, uimiţi de ce-au văzut: urşi şi lupi! Nemaipomenit! Dacă n-ar fi fost aceşti copii, cartierul Drumul Taberei ar fi fost mai plicticos, este convins Nicolae Dragu. Chilienii au mai schimbat puţin ritmul vieţii. Şi, adaugă el, în glumă, şi ritmurile muzicii care răsuna tare, până noaptea târziu.

Primii chilieni la Bucureşti

Chilienii au început să fie primiţi de la începutul anului 1974. Până pe 30 mai, sosiseră deja primii refugiaţi. Într-o notă informativă se arăta că din cele 766 de persoane care au primit aprobare de stabilire în România, au fost primite 169. Dintre care 12 chilieni deja fuseseră încadraţi în muncă, iar 16 aşteptau formularele de angajare. Nu ajunsese nicio persoană marcantă. Niciun lider al vreunui partid chilian sau vreun activist „cu munci de răspundere“, ci numai patru profesori universitari, despre care se semnala că ar fi comunişti. Refugiaţii au fost cazaţi în blocuri separate, în cartierele Drumul Taberei şi Militari. Blocurile erau noi, iar apartamentele, confort II – de 37 şi 43 de metri pătraţi –, mobilate cu toate cele necesare. La parterul blocurilor se găsea un punct sanitar şi unul de documentare, echipat cu materiale despre România în limba spaniolă. Să înţeleagă bine unde au ajuns.

„La şcolile din apropierea blocurilor se făceau cursuri de limba română. Mergeau şi copiii, şi părinţii. Copiii au învăţat chiar repede. Cu adulţii era mai mare bătaia de cap“, îşi aminteşte Juan Retamal, refugiat politic chilian în România din 1975. De altfel, copiii au fost incluşi imediat în sistemul de învăţământ şi de îngrijire a copilului.

„La chilieni“ în Drumul Taberei, blocurile sunt la fel de gri ca oriunde în Bucureşti

Chestiuni banale, administrative

Adulţii au fost încadraţi în muncă în funcţie de specializarea lor. Fireşte că profesiile erau diverse, de la profesori universitari, la muncitori necalificaţi – funcţionari, actori, ziarişti, vopsitori autoturisme, şefi de staţie de cale ferată, tehnicieni în uleiuri comestibile, inspectori de igienă, bibliotecari, coafeze, redactori de ştiri de televiziune, cizmari şi contabili. S-a găsit un loc pentru fiecare, după nevoi.

Până la angajare, perioadă care se putea prelungi la şase luni, guvernul a fost generos cu nou-veniţii. A stabilit o indemnizaţie lunară de cel mult 2.500 de lei de persoană, precum şi o aşa-numită primă de echipare de 3.000 de lei, care era acordată numai o dată, la sosire. În cazurile speciale, statul român se putea angaja să suporte transportul internaţional. Toate aceste cheltuieli aveau să fie plătite din fondurile Frontului Unităţii Socialiste şi din rezerva Consiliului de Miniştri.

„N-am făcut acestea în spirit de paradă“

La sfârşitul lui 1974, refugiaţii chilieni în România erau deja o realitate cu care toţi se obişnuiseră. Pe 26 octombrie 1974, în Bucureşti erau deja 920 de azilanţi. Iar cererile continuau să vină la Ministerul de Externe şi erau din ce în ce mai lungi. În noiembrie 1974, Nicolae Ceauşescu le declara partenerilor sovietici: „În România, se găsesc acum 1.300 de refugiaţi politici din Chile. Mi se pare că este numărul cel mai mare, dintre toate ţările socialiste din Europa. Sigur, n-am scris despre toate acestea. Deci, n-am făcut acestea în spirit de paradă, ci în spirit comunist, de solidaritate, aşa cum înţelegem noi această solidaritate“. Într-adevăr, România era prima între statele care au oferit azil politic chilienilor – era urmată de Cuba şi de RDG. Într-o notă informativă se adăuga, dintr-o megalomanie neînţeleasă, ascunsă publicului, că „urmează Iugoslavia cu 60 şi Ungaria cu 37“.

În anul 1975, autorităţile de la Bucureşti au intensificat aceste eforturi de solidarizare. Ambasada română de la Santiago a dus muncă de lămurire cu junta militară pentru a elibera zeci de oameni reţinuţi în închisori ori în lagăre de concentrare, cu condamnări ce porneau de la 5 ani de închisoare până la 30 de ani, ori pe viaţă. În multe cazuri, s-au înregistrat succese. Au fost aduşi în România şi apropiaţi ai lui Salvador Allende, foşti miniştri şi parlamentari. Ca fapt divers, românii au făcut cerere de eliberare şi a medicului traumatolog Alvaro Reyes Bazan, închis la Santiago cu acuzaţia de salvare a fostei secretare a lui Allende, Pajita. Nu se ştie exact dacă medicul a ajuns în România. Orişicât, pe 25 noiembrie 1975, grupul refugiaţilor număra, pe listele oficiale, 1.488 de persoane.

Exodul, 1975

Ştefan Andrei susţinea că aproximativ 6.000 de chilieni au trecut prin România. Unii – şefi ai socialiştilor, dar majoritatea – oameni simpli, fără carnet de partid. Orişicât, este greu de precizat o cifră exactă a numărului de refugiaţi chilieni. „Unii au stat şi numai trei zile. Se îngrămădeau în Gara de Nord şi aşteptau trenul să plece spre RFG“, spune Juan Retamal. Spuneau că regimul ar fi fost de vină. Condiţiile oferite de statul român erau acceptabile, dar stricteţea regimului era greu de suportat. „Nu le-a plăcut comunismul. Au vrut capitalism. Cei mai mulţi plecau în Germania şi în ţările scandinave“, mărturiseşte chilianul. Suedia a fost destinaţia preferată de majoritatea refugiaţilor chilieni din România. Au dat Tropicul Capricornului pe Cercul Arctic pentru o viaţă mai uşoară. Ambasadorul suedez la Bucureşti chiar a încercat să convingă autorităţile române să nu le mai permită să plece. În zadar, era contrar normelor internaţionale să îi ţină cu forţa în România.

În noiembrie 1975, refugiaţii începuseră exodul. Fuseseră depuse 676 de cereri de plecare în străinătate şi 257 de chilieni deja erau în alte ţări. Doreau să se stabilească în România numai 678 de chilieni. S-au întrezărit, în această perioadă, primele probleme. Cu toată bunăvoinţa de care au dat dovadă autorităţile de la Bucureşti, chilienii erau reticenţi la încadrarea în câmpul muncii. S-a decis schimbarea politicii de acordare a indemnizaţiilor de întreţinere şi astfel s-a reuşit creşterea numărului celor angajaţi de la 97 la 144, în toamna lui ’74. Schimbarea nu a fost primită cu prea mult entuziasm. Într-o notă informativă către conducerea Partidului, se semnala: „Unii refugiaţi comentează nefavorabil măsurile privind reducerea indemnizaţiei şi încadrarea în muncă, afirmând că nu li s-a pus o asemenea condiţie când au cerut să vină în RSR“.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*