Temenele. Duminică, 26 ianuarie 1941, altfel spus în după-amiaza lui de sâmbătă, 25 ianuarie 1941, prima pagină a Timpului, unul dintre cotidianele importante ale vremii, e dedicată Marii Binecuvântări a lui Ion Antonescu de către Puterea Protectoare – Germania.
Sus, imediat după manșetă, o fotografie dezvăluindu-l pe General în picioare făcând cuiva semn prietenesc cu mâna, beneficiază de titlul Eri la Președinție și legenda:
„D. General Ion Antonescu, conducătorul Statului, întâmpină la Președinție pe d. Manfred von Killinger.”
Ansamblul trimite la Evenimentul considerat numărul unu de presa momentului:
Sosirea în țară, în dimineața zilei de 24 ianuarie 1941, a noului Ambasador al Germaniei la București, Manfred von Killinger. Cel care se va purta – vorba lui Arghezi – ca un Baron pe latifundia botezată România, beneficiază de o primire ieșită din comun, dacă ne gândim că era un simplu ambasador.
Relatarea din Timpul, sub titlul „D. Manfred von Killinger, noul ministru al Germaniei la București, a sosit eri în Capitală”, dovedește din plin supușenia Presei și a Autorităților.
„Eri dimineață, la ora 9, a sosit în Capitală, MANFRED VON KILLINGER, noul ministru al Germaniei la București.
Excelența Sa a sosit în gara Mogoșoaia cu un tren special, venind de la Bratislava.Pe peronul gării, Excelența Sa a fost întâmpinat de domnii (urmează lista celor de la Ambasada Germaniei). Din partea Guvernului, au întâmpinat la gară pe noul ministru al Germaniei (urmează lista demnitarilor români, în frunte cu Mihai Antonescu, ministrul Justiției).
(…)
În fața Gării, o companie cu muzică și drapel a dat onorurile.
D. Manfred von Killinger a trecut compania de onoare în revistă apoi s-a îndreptat cu automobilul spre legație”.
Jos, două fotografii surprind:
Pe Ion Antonescu, Killinger și Fabricius salutând de pe treptele Președinției mulțimea strânsă și pe Killinger și Fabricius trecând în revistă compania de onoare de la Președinție.
Indiscutabil, venirea noului ambasador al Germaniei, Killinger, căruia T. Arghezi îi va dedica pamfletul Baroane, tocmai pentru îngâmfarea ciocoiască față de șerbii români, excede hotarelor de protocol ale primirii unui ambasador străin venit la post. Presa din cîte se vede, o transforma într-un eveniment epocal.
Mă întreb Ce s-ar fi întîmplat dacă venea Însuși Hitler?
Guvernul, condus de Ion Antonescu, îi conferea conotațiile unui moment istoric.
După decenii, transformarea în eveniment național a simplei veniri la post a unui ambasador străin nu mai surprinde. De aceeași slugărnicie s-au bucurat ambasadorii URSS la București și se bucură, mai nou, Ambasadorul SUA.
*
Hai să-i ardem un chef! Prin bilețelul buclucaș, Mița din „D’ale Carnavalului” a lui Caragiale își cheamă iubitul. Motivul: „Sunt singură și ambetată!”
Starea cu pricina cere un tratament. Nu unul sexual, cum am risca să credem, noi, cei de azi, consumatori de filme decoltate, ci altul: cheful. Concluzia stării de ambetare: „Hai să-i ardem un chef!” Caragiale a evitat aici referirea la sexualitate. Cum o face, de altfel, în întreaga sa operă. Cele mai îndrăznețe scene din Caragiale se limitează la simpla cochetărie. Doar noi, cei cărora ne stă capul numai la prostii, ne-am putea gândi că Zoe se culcă cu Tipătescu. Nicăieri în piesă, Caragiale nu ne spune asta. Am putea crede, citindu-l, că relația Zoe-Tipătescu e la fel de virgină în plan sexual ca și relația Zoe-Trahanache. Scenele menite a trăda o viață erotică între cei doi sînt extrem de puține. Cea mai mare parte a timpurilor, Zoe și Tipătescu discută politică. În cazul Miței, nu e vorba însă doar de acest specific al lumii caragialiene, menit, ca și altele, a desemna superficialitatea românească. Actul sexual trimite la radicalitate. E un fapt, o acțiune. Oamenii lui Caragiale evită însă momentele de angajare deplină. Acestora ei le preferă momentele de taifas. Invitația de a chefui și nu de a face amor e și ea tipic românească. Necruțătorul satiric a intuit aici o altă trăsătură de esență a românismului: plăcerea chefului.
Fii primul care comentează