Banca de povești a Dunării (1)

În cei mai frumoși ani ai mei am visat să scriu o carte despre Dunăre. Dacă Oltul a avut o carte de aur, cea a lui Geo Bogza, îmi imaginam că și Dunărea merită una.

Am început cu plicurile de fișe, cu date și cărți, cu albume și povești, cu geamantanul de fișe și însemnări, de la Geografia fizică și O nouă ipoteză asupra Deltei Dunării ale lui Gheorghe Vâlsan și până la teoriile despre felul în care Dunărea a apărut ca o scurgere din Marea Panoniei.

Am „tocat” Pescăriile și pescuitul în România, ediția din 1916, a lui Grigore Antipa, cărți despre Deltă, despre antichitate, despre greci și despre exilul lui Ovidiu, despe Sviatoslav, cel care a vrut să întemeieze o capitală a slavilor pe undeva prin Delta Dunării.

Apoi am pornit la drum, urmând curgerea apelor de la intrarea în țară până la vărsarea în mare. A fost un proiect de câțiva ani pe care l-am abandonat pentru că mi-am dat seama că mă depășește ca putere.

Şi totuși, am rămas cu o bogăție. Dețin o bancă de povești despre Dunăre. Am poposit îndelung și păstrez caietele despre Baziaș, cândva un oraș, cu gară și cazino, unde n-au mai rămas decât niște case, un terasament de cale ferată și multe ziduri nu mai înalte decât un piept de om și acoperite de bălării.

A fost una din tăcutele lecții despre trecerea timpului. De acolo plecau trenurile spre Jimbolia. Doar că prin Iugoslavia. Vagoanele erau închise cu lanțuri și cu lacăte și treceau prin țara vecină spre a se întoarce în România, la Jimbolia, unde erau desferecate și lăsau oamenii la destinație.

Pe undeva prin apropiere era o moară prin care granița dintre cele două țări tăia clădirea exact prin mijlocul ei. Băgai sacul de grâu în Romania și făina îți curgea în Iugoslavia.

Visam să scriu o carte despre povestea fluviului, o epopee românească în cea mai mare parte a existenței sale. Numai Nilul pentru Africa putea să însemne același lucru.

Dunărea a născut o civilizație, egală și diferită, ca o altă coloană vertebrală a lumii. Au fost ani de călătorii și drumeții, de asculat povești despre viața pescarilor, a grănicerilor și a mahărilor descurcăreți, a codamnaților, a celor simpli, întâlniți întîmplător.

Vorbeam cu toată lumea, vrute și nevrute, sub privirile uneori mirate ale celor care, atunci când mă întrebau ce fac pe acolo, aflau că vreau să scriu o carte despre Dunăre. Poposeam prin orașe, la Moldova Nouă, la Orșova și ascultam poveștile oamenilor, tragedii ale celor care au încercat să fugă prin Iugoslavia spre vestul Europei, povești pescărești, vânătorești și de miliție, de disidenți și de transfugi, ascultam istorioare despre prietenia cu frații români din Vîrșeț și îmi imaginam că aș putea să scriu o carte care să spună românilor pe ce axă fabuloasă de istorie, viață și cultură trăiesc.

Mai târziu aveam să văd și Nilul și Amazonul, amândouă mult mai mari, dar nici unul atât de important pentru mine. Am încercat să reconstitui cîteva biografii ale celor mai importanți oameni de pe insula Ada Kaleh, aflată sub apele fluviului. M-a câștigat povestea lui Ali Kadri, prietenul regelui Carol al Doilea, cel mai bogat și influent turc din insula Ada Kaleh, cunoscută în acte și ca Insula Carolina. Ali Kadri, la cutremurul din 1940, a vândut tot ce avea pe insulă și a încărcat două vapoare cu sticlă prntru ferestre și a plecat la Istanbul unde s-a îmbogățit în cîteva zile din vânzarea lor.

Istoria insulei dispărute era și ea o călătorie într-o lume a lui Gabriel Garcia Marques, ale cărui cărți tocmai începuseră să apară și în limba română. Mulți ani am trăit cu sentimentul că lumea Dunării alcătuiește un fel de Macondo românesc.

Nu muream de spectacolul geologiei și nici de cel al faunei. Voiam să cunosc oameni și să adun în Cartea Dunării o epopee compusă din povești și destine încercate pe marginea fluviului. Din toate lecturile despre faună țin minte doar povestea peștelui sperios, chefalul, și a unuia neînsemnat, obletele. M-a întristat povestea acestui pește mic, obletele, un țâr urât, banal, fără gust, o vietate banală, pe care nu-l dorea nimeni și pe care pescarii îl foloseau doar ca momeală și pe care îl înghițeau cu poftă toți ceilalți răpitori.

Cînd ședeam pe malul Dunării și priveam spre adâncul apelor mi-l și imaginam cum înjură de mamă de fiecare dată cînd întâlnește un somn sau o știucă.

De la Baziaș am luat-o la vale însoțind apele tulburi, cu mașini de ocazie, cu bărci, cu tractoare, cu trenul,cu autobuzul. Ani la rând am coborât pe Dunăre, în deplasări, în concedii, în lecturi și în tot soiul de povești. Am poposit mai mult la Cazane, între Svinița, Pescari și Dubova, încercînd să reconstitui povestea unor vapoare care s-au scufundat în cea mai încercată și mai spectaculoasă zonă a Dunării.

Cazanele cu pereții lor stâncoși și drepți, cu tufele de liliac agățate de pieptul muntelui, cu teama de neant pe care ți-o inspirau adîncimile și ochiurile de apă, cu pericolele ascunse și cu piloții specializați în treceri printre ele sunt ca o fascinantă poartă a Iadului prin care localnicii și piloții treceau zâmbind.

Aveam și un manual de navigație prin Cazane, cu stânci, sălcii, adâncimi și repere de pe țărmul românesc și de pe cel sârbesc. Nu era deloc simplu să conduci un vapor printre două lumi despre care se vorbea mai mult în șoaptă și care avea pe maluri povești de groază și de dragoste.

Unii mi-au zis:
-Mă,tu studiezi Dunărea pentru că te pregătești să fugi!

Am zăbovit mai mult la Dubova și la vărsarea Cernei în Dunăre. La Dubova am apucat să stau de povești cu unul dintre ultimii membri dintr-un Club al mincinoșilor. Istorisirile sale alcătuiesc împreună o antologie a imaginației țărănești. La vărsarea Cernei s-a petrecut una dintre cele mai spectaculoase povești din istoria războaielor turco-austriece. Am poposit aproape o săptămînă la Topleț, locul prin care se văd urmele unei utopii turcești.
Pentru că prin Tratatul de pace de la Belgrad (1739), se prevedea ca granița dintre Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar să fie pe Râul Cerna, turcii s-au răzgândit și au cerut și insula Ada Kaleh care rămăsese pe teritoriul prevăzut în tratat la austro-ungari. Oamenii împăratului au refuzat, iar turcii au propus o nebunie. Să rezolve ei ca Râul Cerna să se verse în Dunăre deasupra insulei, iar nu mai la vale de ea. Şi astfel a început unul dintre proiectele utopice din Europa secolului 18 – trecerea unui curs de apă peste niște culmi ale unor munții din regiune.

Refacerea lucrării a costat un vapor de galbeni și s-a întrerupt brusc. Pașa care o conducea s-a îndrăgostit de o româncă și au fugit amîndoi în lume.(…..)

Din păcate, Dunărea a intrat pe lista proiectelor mele eșuate. Un subiect care m-a depășit, care m-a copleșit, poate chiar printre înfrîngerile pe care a trebuit să le recunosc.