Tezismul literaturii ruse. Profit de o insomnie de dimineață și consum mai departe porțiile de lectură din cele trei cărți de pe masa de lucru:
Publicistica lui Arghezi, Domnii Goloviov de Saltîkov-Șcedrin și Extrem Occident de Petru Dumitriu.
Depășesc norma de 10 file pe zi pentru a termina cartea satiricului rus. Această ultimă parte o fușăresc, deoarece Șcedrin o ia razna în stilul marilor ruși. Descrierea realităților rusești cu bisturiul de satiric lasă locul pisălogelilor pedagogice, profețind astfel tezismul realismului socialist. De fapt, realismul socialist se trage tocmai din pedagogismul literaturii ruse clasice. În concepția stalinistă despre artă găsim și notele militantismului social tipic marilor clasici ruși. Da, numai că marii clasici făceau asta împotriva Puterii și nu de dragul Puterii, cum cereau teoreticienii proletcultismului.
Cu Arghezi ajung la celebrul pamflet Baroane. Recitit azi, nu mi se pare atât de antifascist cum îl vopseau propagandiștii din anii comuniști. Mă surprinde însă faptul că, după ce-a stat în Lagăr o lună, Arghezi se întoarce la București și-și reia scrisul zilnic la Informația zilei. Păi cum vine asta? Ce fel de dictatură e aia în care un lăgărist pentru pamfletul împotriva Germaniei, Partenerul nostru strategic de la vremea respectivă , are permisiunea de a publica nestingherit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. După 1946, Arghezi s-a apucat să-i înjure pe comuniști încredințat, probabil, că va avea același tratament binevoitor ca și în Dictatura fascistă. Prin pamfletul lui Sorin Toma, comuniștii i-au arătat ei ce-i aia dictatură.
Romanul lui Petru Dumitriu mă plictisește de moarte prin concesiile făcute de un prozator de tip shakespearean buricismului de tip franțuzesc. Înzestrarea personajelor cu patimi metafizice (asasinate din motive filosofice) nu-l prinde pe Petru Dumitriu. Excepție făcând deosebitele descrieri de realități din Vest cu mijloacele descrierilor de realități din Est, romanul Extrem Occident e plicticos ca o baltă fără broaște.
*
Dialog. După papagalul Coco al lui Tudor Arghezi, prin Sadoveanu dau de un alt necuvântător pus la lucru din motive publicistice: Cezar, câinele marelui prozator. O tabletă din volumul 19 Publicistică mi-l arată pe Sadoveanu corespondând cu Cezar pe o anume temă. Și eu m-am gîndit la născocirea unui personaj necuvântător pentru a-l folosi în publicistică. Avantajele unui asemenea partener de scris, găsite de mine în cazul faimosului Coco, sînt indiscutabile. Poți angaja cu el dialoguri. Poți pune pe seama lui gânduri mai ciudate. Îi poți atribui întrebări, nedumeriri și gesturi ivite din întîmplările lumii din jur. Într-un timp m-am gândit la un pisoi. Are însă în românește conotații deșucheate. Câinele Max e mai greu să-l folosesc:
E acasă, la Găgești.
Dan Andronic, căruia i-am supus problema, m-a sfătuit să folosesc un șoricel. Cred că asta ar fi soluția. Un șoricel s-ar nimeri bine în contextul de cărți aruncate peste tot. În plus, aș putea face multe considerații amuzante pornind de la existența pisoiului în casă. Ar trebui, totuși, să citesc câte ceva despre șoareci pentru a-mi luat un șoricel partener de dialog public.
*
Reluarea firului rupt. După cum mă temeam, mă adâncesc nepermis de mult în tema numită de comuniști Realuarea firului rupt după 23 august 1944. Prin asta se înțelegea rescrierea Trecutului în așa fel încât Uniunea Sovietică să apară drept prietenă din totdeauna a României. Am ajuns deja la ARLUS, organizație care n-a fost studiată temeinic până acum. Înainte de decembrie 1989, făcea parte dintre chestiile despre care era bine să nu scrii, pentru că oricum ieșea scandal. După, n-a fost abordat, deoarece trimitea automat la arsenalul anticomunist.
Fii primul care comentează