Interzicere. Importanța textelor lui Nae Ionescu publicate zilnic stă în contribuția lor la o posibilă Dare de seamă asupra vremii respective. Deși majoritatea comentariilor semnate în Cuvântul n-au zbor, târându-se pe pământul sterp al simplei consemnări a faptelor, totuși lectura lui Nae Ionescu te ține la curent cu o sumedenie de probleme care agitau prezentul de atunci, azi uitate. Ca de exemplu problema ridicată de Reprezentarea lui Hristos pe scenă abordată în Cuvântul 17 octombrie 1927:
„Sfântul Sinod a fost sesizat de o cerere a d-lui I. Gr. Periețeanu, privitoare la reprezentările operelor de teatru cari aduc pe scenă figura Mântuitorului. I. Gr. Periețeanu a tradus, anume, La Samaritaine a lui Rostand, într-o caldă, sonoră şi mlădioasă formă românească – dar piesa nu se poate reprezenta. Există mai din vechi o oprelişte a Sfântului Sinod în această privință. Căci problema a mai fost pusă; acum vreo 30 de ani, cu prilejul încercării de a realiza scenic poemul dramatic I. N. R. I al răposatului Haralamb Lecca.
Înaltul nostru for bisericesc a fost de părere şi a hotărat ca asemenea spectacole, în cari ar trebui să apară în scenă figura Mântuitorului, să fie interzise. Și de atunci aşa a rămas.”
Nae Ionescu pledează împotriva acestei interdicții, aducând drept argument suprem reprezentarea lui Iisus pe lemn, pe pânză, în piatră, fără ca cineva să sară în sus că Mântuitorul nu poate fi închipuit de nimeni. Rămâne însă ca fapt de Istorie chestiunea interzicerii de către Sfântul Sinod a reprezentării scenice a Mântuitorului. S-o fi renunțat la opreliștea asta? Dacă da, când?
*
Fanatism. Revăd și sezonul cinci din The Last Kingdom, deși abia-l terminasem înainte de a lua la revizionat întreg serialul. Revederea atât de apropiată în timp îmi oferă un enorm avantaj din perspectiva gândurilor iscate de producția cinematografică. Acela de a fi atent și la înțelesuri, nu numai la acțiune. În plus, știind acum personajele din sezoanele anterioare, îmi pot face o imagine mai bună asupra lor. Eadith, de exemplu, apare pe o navă, venind din Francia, unde plecase după încheierea sezonului patru la Romcofoa, la granița dintre Mercia și Northumbria, păzită de Uhtred.
Când am văzut sezonul cinci, nu mai țineam minte cine e Haesten, la care merge Uhtred pentru a-l ajuta în recucerirea castelui. Uhtred ajunge la un moment dat la mânăstirea la care e stareță Hild, din câte am înțeles personaj real în Northumbria. Care mânăstire nu-i alta decât celebra Lindisfarne. Numai după ce-am revăzut serialul mi-am amintit cine era Hild.
Cea mai importantă descoperire ține de personajul Brida. În acest sezon, cel puțin, deși producătorii au vrut s-o prezinte ca o nefericită crăcănată între credințele în zei și credința în Dumnezeu, Brida apare ca un monstru. Ea se întoarce pentru a trece Yorkul prin foc și sabie în numele restaurării vechilor credințe vikinge. Conflictul de esență nu e cu Uhtred, aici doar Freud ar putea explica ura Bridei față de fostul iubit, ci cu Sigtryggr. Nepotul lui Ivan cel fără de oase, celebrul conducător viking, o cunoaște pe Stiorra, fata lui Uhtred, cu sânge amestecat, născută dintr-un anglo-saxon și o daneză, în timpul sângerosului asediu al Winchesterului, capitala Wesexului. Amândoi foarte tineri, sunt de acord că generația lor – atât în privința anglo-saxonilor, cît și a danezilor – trebuie să nu mai stea sub influența poveștilor de moși ale generației bătrâne, obsedate de credințe și răzbunări. Din York, pe care-l primește de la Eduard în schimbul păcii, Sigtryggsr face un model de conviețuire între religii. Sezonul cinci se deschide cu imaginea misionarilor creștini trimiși la York de Alfred cel Mare pentru a-i creștina pe danezi, reușind o sinteză de credințe. Știm cu toții că danezii au sfîrșit prin a se creștina, semnul clar al renunțării la postura de războinici pentru cea de fermieri, negustori. Împotriva acestei tendințe fatale se ridică Brida. Până la urmă producătorii au vrut să facă din ea un personaj tragic. Brida încearcă să se opună procesului de decădere a credințelor păgâne. E ca și cum ar veni cineva acum ca să îndemne la cruciadă împotriva LGBT. Cu toate acestea producătorii au exagerat atât de tare fanatismul Bridei încât personajul apare ca un monstru – și văicărelile ei după moartea fiicei nu impresionează nici un spectator. Șovăielile lui Uhtered în a-i lua gâtul după cât rău i-a făcut fără motiv sînt incredibile.
Ca și în sezoanele anterioare se expune pe larg teza răcelei criminale a Conducătorilor în numele rațiunii de stat.
Rațiunea de stat n-are mamă n-are tată. Æthelstan, bastardul, își datorează viața lui Uhtred. Cu toate acestea, ajuns rege îl sacrifică pe Uhtred fără milă. La fel se poartă și lady Æthelflæd, conducătoarea Merciei. Uhtred e cel care a făcut-o regină, care a salvat-o de zeci de ori. Cu toate acestea, când vine vorba de a-i da lui Uhtred oaste pentru a-și salva fiica, refuză, de dragul stabilității interne a Merciei.
Fii primul care comentează