Va mai curge apă pe Dâmbovița, dar și pe Rin, până când vor fi aflate
detalii, dacă vor fi vreodată aflate, despre modul în care a acționat Klaus
Iohannis în calitate de ofițer acoperit al Securității. Și despre legăturile sale
cu vânzarea de sași către statul german. Va trece cu siguranță mult mai
puțin timp până când vom afla, de data asta cu detalii picante, și despre
statutul său de informator al poliției politice înainte de a ajunge ofițer cu
acte în regulă. Dar până când toate acestea se vor revela, eu unul voi lucra
astăzi cu un material pe care îl am la îndemână. Cam cum a ajuns Klaus
Iohannis președinte.
După cum se știe, am fost consilier personal al lui Crin Antonescu și apoi
am fost preluat de mers de Klaus Iohannis într-o echipă în care am fost
secundul Alinei Gorghiu, care, înainte ca Iohannis să ajungă președinte al
României, a condus echipa sa de comunicare. În această calitate, mă
întâlneam aproape zilnic cu cei doi, după care urmau întâlniri și ședințe cu
stafful lărgit de campanie. Era imposibil să nu observ anumite lucruri care
băteau la ochi.
De bună credință fiind și angajat cu toate motoarele turate la maximum
pentru a-l ajuta pe Klaus Iohannis, acum președinte al PNL, să-l surclaseze
pe Victor Ponta, față de care aveam o impresie extrem de proastă, și fiind
prezent zilnic la sediul staffului de campanie, cel de lângă Arcul de Triumf,
nu aveam cum să nu observ un BMW de lux, în care călătorea viitorul
președinte al României. Mijloacele lui financiare, cele de care dispusese în
calitate de primar al Sibiului, erau insuficiente pentru a deține și utiliza un
asemenea bolid de lux. Nu mi-a fost greu să aflu că acesta îi fusese oferit
de prietenul său mai vechi, Michael Schmidt. Îl cunoscusem și eu pe acesta
anterior, prin intermediul fraților Patriciu. Așa că l-am sunat, înainte de a
avea o discuție în acest sens cu Klaus Iohannis, și l-am întrebat care este
situația acelui autoturism. Mi-a confirmat că el i l-a pus pur și simplu la
dispoziție. Dar Klaus Iohannis era nu numai președinte al PNL, ci și
candidat prezidențial. Dacă treaba asta nu era în ordine, putea fi atacat.
Așa că l-am somat pe Michael Schmidt, utilizându-mi poziția pe care o
dețineam în stafful electoral, să întocmească de urgență actele necesare
prin care Klaus Iohannis să intre în legalitate. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar
custodia acelui autoturism a fost făcută pe o sumă ridicol de mică. Bine și
așa, mi-am spus.
Apoi, la scurt timp, am aflat că domnul Klaus Iohannis locuia într-un
apartament extrem de luxos din București, care nu se afla în proprietatea
lui. Apartamentul îi aparținea aceluiași Michael Schmidt. L-am contactat din
nou și am insistat să întocmească de urgență un document din care să
reiasă că viitorul președinte al României închiriase respectivul apartament și
că nu locuia gratis acolo. Din nou, Michael Schmidt s-a conformat, dar din
nou suma aflată în joc era modică.
Prietenia celor doi a mers mai departe. De fapt, mult mai departe decât mi-
aș fi putut imagina. Până când, acum un an-doi, a ieșit la iveală un contract
fraudulos încheiat de Ministerul de Interne cu Automobile Bavaria, aflată
sub pălăria lui Michael Schmidt, prin care, în baza unui caiet de sarcini cu
dedicație și a unei licitații cu un singur participant, Ministerul de Interne a
achiziționat la sume nejustificat de ridicate un mare număr de autoturisme
și de motociclete. Aceasta a fost o fraudă în toată regula, a cărei
investigare a fost demarată de Parchetul European cu colaborarea unor
procurori de la București. Dar nu se mai știe când și în ce fel se va finaliza.
La scurt timp de la debutul campaniei electorale, s-a petrecut ceva
nemaiauzit până atunci, cel puțin în România, în tehnica de comunicare.
Într-o dimineață, la o cafea, Klaus Iohannis ne-a cerut pur și simplu Alinei
Gorghiu și mie să renunțăm cu desăvârșire la transmiterea unor mesaje pe
Facebook din partea candidatului prezidențial, întrucât „o altă firmă, de
afară, se va ocupa de acest lucru”. Am rămas pur și simplu perplecși.
Pentru că într-o campanie de imagine de orice fel mesajele nu pot fi rupte
în mai multe părți. Și apoi habar nu aveam de unde până unde a apărut
respectiva companie care urma să-i facă publicitate pe Facebook și din ce
bani era ea plătită. Însă ne-am conformat. Mesajele atribuite lui Klaus
Iohannis erau dintre cele mai banale, dar într-un mod cu totul și cu totul
surprinzător pe atunci – acum nu mă mai surprinde nimic – reușeau să
crească exponențial numărul de persoane care le accesau.
Când orice colaborare a mea cu Klaus Iohannis a încetat, ne aflam înaintea
primului tur de scrutin, iar Victor Ponta îl devansa cu peste 20 de procente
și anunța că-și va continua campania în fața televizorului, consumând
popcorn. Și a tot consumat popcorn, până când, printr-un adevărat miracol,
Klaus Iohannis l-a devansat în al doilea tur de scrutin cu câteva procente
bune și a câștigat alegerile.
Acum stau și mă întreb dacă nu care cumva forțele obscure ale statului
subteran nu sunt cele care l-au propulsat într-o asemenea manieră, încât
să câștige alegerile și respectiv Palatul Cotroceni. Oare în ce măsură a fost
șantajabil și șantajat încă din momentul în care Securitatea nu i-a permis
să se stabilească în Germania alături de tatăl său?
Fii primul care comentează