Jocuri. Genial monolog comic, în partea dinspre Zarifopol mai ales, acest volum de scrisori ale lui Caragiale. Puține sunt cazurile în care corespondența unui scriitor e altceva decât o simplă completare la biografie și, indirect, la opera scrisă. Caragiale e unul dintre aceștia, dacă nu chiar cel mai strălucit. Uluitoare prin stil, scrisorile lui Caragiale sunt o capodoperă a vervei comice. Geniul marelui satiric, în atingere cu varii subiecte, se pune imediat în mișcare. Rezultatul e o continuă și seducătoare improvizație. Parodierea textelor literar-publicistice ale vremii și a celor clasice, imitarea graiurilor ardelenești și moldave, jocurile de cuvinte, versurile comice, desenul copilăros pe o carte poștală, rima improvizată succed într-un ritm năucitor, care taie răsuflarea și lasă în cititor plăcerea de a fi, preț de cîteva zeci de pagini, spectatorul inteligenței sclipitoare la lucru.
Nicăieri nu e Caragiale ca în scrisorile sale către Zarifopol mai ludic, mai pus pe joacă. Permițându-și să se copilărească, el scoate, așa cum copii scot, în joacă, din baloane de săpun, străluciri de curcubeie, nestemate literare în lanț.
*
Lipsă de sensibilitate. Comicul este o proprietate umană. Când râdem de un obiect, presupunem în el, ascunsă, amintirea unui crâmpei uman. Astfel se explică ironia lui Jules Renard şi a poeţilor insurgenți, a celor îmbătaţi de poezia pe care o degajă, în sufletele lor, un fitil de lampă. În parte, explicaţia o dă umanizarea acestei lumi. Astfel de cazuri presupun îmbinarea sentimentalismului cu detaşarea necesară râsului. De fapt, lucrurile stau astfel: obiectele moarte prind viaţă, lucrurile mărunte se mişcă printre noi, ne împiedică obişnuitele traiectorii. Apoi, are loc detaşarea, insensibilitatea datorată ironiei. Rîdem de animale când deosebim la ele aspecte ale omenescului. Scrie Bergson în acest sens în celebrul eseu Le rire:
„Mulți au definit omul drept «un animal care știe să râdă». Ei l-ar fi putut defini, la fel de bine, și drept un animal care face să râdă. Căci, dacă un animal sau un obiect neînsuflețit ajunge să ne facă să râdem, aceasta se datorează unei asemănări cu omul, unui însemn lăsat de om.”
*
Comic şi conştiinţa spectatoare. „Detaşaţi-vă, asistaţi ca spectatori la întâmplările vieţii: multe drame se vor răsturna în comedie” (Așa ne îndeamnă Bergson în Râsul. Rîsul presupune o anume insensibilitate. Nu, nu insensibilitate în general, ci una faţă de un anumit obiect. Marii ironişti sînt spectatori calmi ai întîmplărilor vieţii. Nimic din jur nu-i tulbură. Rîsul exclude participarea. Un revoluționar nu va râde niciodată citind o satiră despre Revoluție. Creștinul s-ar oripila și nu s-a amuza urmărind un spectacol care ironizează pe Mesia. Râsul aparţine celui care nu este implicat. Un caz tipic: Moromete. Când întâmplările se abat asupra lui, faimosul gospodar din Siliştea-Gumeşti uită să se mai amuze. Şi, totuşi, condiţia spectatorului nu aparţine întrutotul celui care râde. Spectatoare sunt şi conştiinţele nefericite, cele care urmăresc întâmplările contemporane fără a fi implicate în ele. Atunci, de ce nu râd şi acestea? Explicaţia rezidă în lipsa idealului. În spatele râsului se ascunde un ideal, conştiinţa că ceva pentru care merită să lupți a mai rămas pe lumea asta.
*
Omagii. Am ajuns cu lectura la tableta Profesorul Niculae Minovici, iscălită de Arghezi în Bilete de papagal, 10 noiembrie 1928.
Pricep repede că Niculae Minovici e primar de sector în Bucureşti.
După cum îl alintă Arghezi cu consideraţii măgulitoare îmi spune, chiar de la început, că elogiatul trebuie să fie primarul Sectorului în care se afla Mărţişorul scriitorului.
Nu mă înşel.
Niculae Minovici e primar de Albastru.
N-am nici o dovadă că măgulirile lui Arghezi ascund un interes, rezolvat sau pe cale de a fi rezolvat. Experienţa altor lecturi îmi spune însă că aşa e – când are de dat un ciubuc în scris Tudor Arghezi se execută printr-un text publicat la gazetă. Un text în care veninul genialului scriitor se transformă în apă chioară de trudnic mediocru la gazetă. Tudor Arghezi e un mare pamfletar.
Condeiul său scapără ca bijuteriile de lux doar când se năpusteşte asupra cuiva pentru a-l tăvăli prin cerneală.
Cînd scrie de bine, Tudor Arghezi oferă un dublu spectacol insuportabil:
1) E penibil.
2) E mediocru.
Sunt convins că Tudor Arghezi ştia că nu-l prind laudele, oricât de bine ticluite ar fi.
De aceea cred că textele de lustragiu publicistic i-au fost impuse de un interes.
În cazul primarului de Albastru va fi avut nevoie de o autorizaţie de la Primărie sau pur şi simplu a socotit că n-ar strica să se pună bine cu edilul de sector.
Fii primul care comentează