Cum se explică Nostalgia după Ceaușescu

Mi-a trimis Editorul spre verificare eseurile din Expres Magazin publicate în noiembrie-decembrie 1992, cele care-mi lipseau din culegerea de comentarii pentru volumul dedicat lui 1992. Dintre aceste a îmi atrage atenția eseul intitulat Dulcea nostalgie, publicat în Expres Magazin din 9 decembrie 1992. Am mai scris că textele mele de Istoric al clipei sînt printre altele și cronici ale evenimentelor petrecute în postdecembrism. Cercetătorul din viitor poate fi atent nu numai la comentarii, dar și la realitățile din care izvorăsc aceste comentarii. Dulcea nostalgie din titlul e Nostalgia după Ceaușescu. Debutul eseului fixează nu numai această realitate, dar și un moment din viața mea de gazetar:

„Luni, 30 noiembrie, la emisiunea «Veniți cu noi pe programul 2», domnul Mihai Tatulici m-a întrebat, ca din partea unui cititor, pe cine văd eu în fruntea României peste patru ani. Nu e prima oară când mi se cere să fi un soi de mafalda al politicii. Și nu sunt singurul comentator cât de cât cunoscut căruia i se pretinde așa ceva. Din decembrie 1989 până acum, omul simplu a asistat la o zguduitoare bulversare a lucrurilor singure și știute. S-a răsturnat tot ce cunoștea el în materie de politică. S-au răsturnat și axiomele în materie de morală și psihologie. Neliniștea omului de rînd în materie de viitor mi se pare astfel perfect explicabilă. În aceste condiții, e normal să acorde credit tuturor celor presupuși de el a fi înzestrați cu harul previziunii. Fie aceștia vrăjitori, prezicători, conducători de popoare sau simpli comentatori politici. Răspunzând domnului Mihai Tatulici, mi-am exprimat temerea că viitorul conducător al României ar putea fi un secretar general. Timpul puțin rămas pentru ca propria-mi persoană să se exprime în cadrul emisiunii nu mi-a dat posibilitatea să mă explic pe larg. Poate de aceea, după seara de luni, mai multe telefoane și scrisori mi-au cerut s-o fac. Iată de ce îmi propun, în rândurile care urmează, să explic ce am vrut să spun cu «secretarul general» la emisiunea respectivă.”

Am continuat eseul, concentrându-mă asupra cauzelor care au dus la creșterea nostalgiei după Ceaueșcu:

„Ne confruntăm în prezent, după opinia mea, cu o creștere a nostalgiilor ceaușiste ale populației. Simptomele acestei dovezi sunt limpezi oricui. Ele se regăsesc întâi și întâi în pătrunderea în Parlament a două partide, P.S.M. și P.R.M., care s-au remarcat printr-o negare în bloc a actului de la 22 Decembrie 1989 și a evoluțiilor cunoscute de societatea românească în ultimii doi ani. Cu puțin timp în urmă ne miram că astfel de partide există. Eram uluiți că la nici doi ani de la morții din decembrie puteau să apară articole de elogiere a soților Ceaușescu. Acum, aceste partide sunt în Parlament. Și nimeni nu se miră. Tuturor li se pare firesc. Acum, ideile naționalist-comuniste sunt promovate de la tribuna Parlamentului. Preluate de Televiziune, ele sunt răspândite pe suprafața întregii țări. Și nimeni nu protestează. Până și presa independentă s-a resemnat. Se mulțumește să-și trimită redactorii la conferințele de presă ale lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a-i răspândi în sute de mii de exemplare ceea ce el spune în propria-i publicație.

Creșterea nostalgiei ceaușiste se regăsește și în atitudinea față de domnul Ion Iliescu. Luni în șir jurnaliști, oameni simpli i-au reproșat domnului președinte trecutul comunist. Acum nimeni nu se mai grăbește s-o facă. Și e și normal. Când Senatul României numără în rândurile sale pe un fost șef al securității, domnul Ștefan David, cînd ideile ceaușiste sunt răspândite la scară națională, Ion Iliescu, văzut drept cel ce s-a opus lui Ceaușescu, apare ca un om de Dreapta. Guvernul Văcăroiu e alcătuit în mare parte din foști miniștri adjuncți și șefi de departamente de pe vremea lui Ceaușescu. Însuși domnul prim-ministru a îndeplinit funcția de secretar de partid pe ditamai Consiliul de Stat al Planificării.

Nimeni nu obiectează. Nimeni nu-și exprimă nedumerirea. Nici măcar România liberă! Altfel spus, ziarul care a inventat celebra întrebare din ianuarie ʼ90: «Ce-ai făcut dumneata în ultimii cinci ani?» Să ne imaginăm ce-ar fi însemnat un asemenea guvern în prima parte a lui 1990, perioadă în care un fost secretar cu economicul într-un județ al țării, l-am numit pe domnul Constantin Boștină, a fost obligat să demisioneze pentru că România liberă l-a întrebat ce-a făcut în ultimii cinci ani? Perioadă în care directorii de întreprinderi erau dați afară de muncitorii constituiți în ceva asemănător sovietelor din Rusia anului 1917.

Nostalgia după Ceaușescu e o stare de spirit. Ceva mai mult se simte pe cât se pricepe cu inteligența. O stare de spirit evidențiată prin mii de semne mărunte, dar care, ordonate într-un tot, reușesc să te convingă. Scrisori de la cititori care-și încep plîngerile despre situația actuală cu declarații în genul: era mult mai bine înainte. Sau chiar scrisori care afirmă răspicat dragostea față de cuplul Ceaușescu. Publicațiile noastre, Evenimentul zilei și Expres Magazin, primesc pe zi ce trece tot mai multe scrisori de acest gen. Ca, de exemplu, scrisoarea primită nu de mult, care începe astfel:

«Vă rog foarte mult să vă interesați unde se pot depune bani pentru participarea la pregătirea Parastasului și Pomenirii morților noștri, adică ai țării întregi – Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu.
Doresc foarte mult să se facă acest Parastas la împlinirea a trei ani de la uciderea lor de către dușmanii poporului român, pentru că, oricum se dorește de către dușmanii celor mulți și necăjiți, fostul Președinte al țării noastre, al României, a fost un erou care s-a luptat timp de 25 de ani cu acești dușmani ai poporului român».

Pe plic, la expeditor, scrie Ștefan Tudor, str. Castelului nr. 48, Brașov. Poate că acest domn nu există. Poate că numele de pe plic e fals. Indiferent de identitatea lui adevărată, faptul că acum se poate scrie și pune la poștă o asemenea scrisoare spune multe. Ziua de Sfântul Nicolae a fost un alt semn al creșterii nostalgiei după vremurile de odinioară. Toate ziarele au relatat pe larg despre elogiile mai mult sau mai puțin șoptite aduse perioadei ceaușiste la mormântul celor doi. Argumentele invocate: prețurile erau mai mici, oamenii erau egali, nu erau șomeri. S-a spus că acești plângăreți la picioarele soților Ceaușescu sunt foști nomenclaturiști. Indiferent cine sunt ei, faptul că au putut veni ziua în amiaza mare pentru a-l elogia pe fostul lor conducător ne arată că în România din ultimul timp s-a schimbat ceva. Însuși faptul că jurnaliștii români și străini s-au dus la cimitir pentru a consemna ne confirmă această schimbare. Ei, jurnaliștii, se așteptau la asemenea reacții.”