Cum se iluzionau tinerii în decembrie 1989

O audiere stranie. Cu lectura Stenogramelor redactate de Comisia senatorială de investigare a Evenimentelor din decembrie 1989 ajung la audierea Cristinei Ciontu, din 9 noiembrie 1994. Cristina Ciontu e tînăra care stă lîngă Ștefan Gușe în Noaptea generalilor, caseta despre faptele și vorbele lui Ștefan Gușe și Iulian Vlad în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989. Cînd generalul întreabă Cine știe rusește?, Cristina Ciontu ridică două degete. Ea vorbește la telefon cu misteriosul personaj care se oferă să dea ajutor militar României lovite de teroriști. La ora audierii Cristina Ciontul era doctoriță, în vîrstă de 28 de ani. În Noaptea generalilor, are, așadar, 23 de ani. Întreaga audiere respiră o atmosferă stranie. Invitata e reticentă, ba chiar rebelă în fața Comisiei. Refuzul de a spune mai mult decît trebuie e motivat prin nevoia ei de a uita ce s-a petrecut cu ea în zilele Reveluției:

„Eu vă spun, am o memorie vizuală cam slabă și trecînd atîta timp – eu am avut o perioadă în care am dorit să uit toate astea – dv. acum mă forțați să mi le aduc aminte, după ce am vrut să șterg cu buretele.

Dl. Valentin Gabrielescu: De ce să le ștergeți, că sînt evenimente importante?
Dna. Ciontu Cristina: Mi s- a făcut lehamite!”

Remarc înainte de toate din lectura Stenogramei iluzia împărtășită de studenta de pe atunci, dar și de colegii cu care ea intrase în sediul CC, că au misiunea istorică de a supraveghea pe generali ca să nu instaureze o dictatură militară:

„Deci, eu am intrat în clădirea aceasta pe la prînz, deci imediat după ce s-a intrat în clădire pe 22 decembrie 1989. Am intrat cu intenția să acord ajutor unor persoane suferinde, eu sînt medic, pe vremea aceea eu eram studentă încă, dar sînt capabilă să acord un ajutor, și mă rog în vîltoarea evenimentelor am rămas pînă după amiază, spre seară, cînd a început să se tragă.

Ulterior am rămas în continuare mai ales că ne strînsesem vreo 5 sau 6 studenți care ne hotărîsem noi să nu lăsăm nimic să treacă fără să vedem noi, Teama noastră era să nu se instaureze o dictatură militară. Asta era în mintea noastră în acele momente.”

E mai mult decît semnificativă credința oamenilor simpli din decembrie 1989 că ei sînt Poporul atotputernic, că ei trebuie să vegheze la păstrarea idealurilor. E iluzia celor care postează pe facebok de dimineață pînă seara, încredințați că zicerile lor influențează mersul Istoriei. Fac gazetărie de 55 de ani. Demult mi-am pierdut iluzia că scrisul meu influențează. Iluzia oamenilor simpli că ei l-au răsturnat pe Nicolae Ceaușescu se dezvăluie și în luarea cu asalt a Balconului CC sau a Studioului 4, pentru a-și da cu părerea. O voință comică despre care am scris în eseul Conul Leonida în decembrie 1989.

*

Ce înseamnă credința. Film la tv despre războiul sufragetelor americane din timpul Primului Război Mondial pentru dreptul de vot acordat femeilor. M-au uimit:

1. Înverșunarea acestor femei de lume bună în realizarea unui ideal fără nici o legătură cu condiția lor individuală. Se lasă bătute de binecunoscuții cetățeni patrioți, valabili peste tot în lume, nu numai în proza lui Caragiale, fac închisoare pe nedrept, stau la poarta Casei Albe pe frig și ploaie pentru a demonstra în favoarea dreptului la vot. Fapte deosebite, de care e responsabilă doar credința. Cel puțin mie îmi amintesc de un articol din presa interbelică despre ilegalistele comuniste duse la închisoare, a căror demnitate îl uluia pe autor.
2. Abuzurile comise de autoritățile americane în lupta pentru sugrumarea mișcării sufragetelor. . Se întîmpla asta în anii Primului Război Mondial. Dacă America ar fi fost România de azi și dacă la vremea respectivă ar fi fost o Superputere zisă și a democrației, mai mult ca sigur la Washington ar fi venit în grabă de Stăpîn vreun slujbaș din Birourile

*

Fascinația exercitată de Napoleon. Am reușit să descarc de pe Internet filmul Waterloo, al lui Serghei Bondarciuk. De la prima secvență, cea debutînd cu încălțările care mers sacadat pe marmura de la Fontainbleau, simți că ești în fața unei capodopere. Ca și în cazul lui Petru Dumitriu, Bondarciuk reușește ceea ce pentru mulți e imposibilul: Unirea în aceeași operă a psihologicului cu superproducția.

Napoleon, cel puțin, am văzut pînă acum doar cîteva minute din film, e un personaj fascinant tocmai prin umanizare. Cred că regizorul a pariat pe seducția aparte exercitată personal de Napoleon asupra celor din jur, asemănătoare cu cea exercitată de Hitler. Secvența definitorie e cea a primei întîlniri dintre Ney și Împăratul după debarcarea pe pămîntul Franței. Trecerea lui Ney de partea noii orînduiri, după ce-i făgăduise grasului de Ludovic al nu știu cîtelea că-l va aduce pe Napoleon într-o cușcă de fier își are explicația atît în părăsirea lui Ney de către soldați, cît și în confruntarea psihologică, pe deplin cîștigată de Napoleon din clipa cînd riscă totul strigîndu-le soldaților:
Sînt Împăratul vostru!