Recitesc după o lungă perioadă de timp volumul lui Ilf și Petrov 101 zile sau Noua Șeherezadă.
A trecut suficientă vreme pentru ca el să mi se pară nou-nouț, acum citit întâia oară. Mai ales că l-am cumpărat de la Librăria din Focșani, evident, fără mîzgălelile mele de pe celălalt volum.
La relectură, cum mi s-a mai întâmplat, descopăr noi surse de însemnări ce pot deveni eseuri.
Unul dintre lucrurile surprinse abia acum conturează un adevăr.
Textele din volum au fost publicate de cei doi în presa sovietică în anii ʼ30.
Ca toate textele satirice și umoristice, ele reflectă aspecte ale actualității suficient de tari pentru ca să sară în ochi și cititorilor. Așa cum am mai scris cândva, satira nu poate exista în afara complicității cu cititorul. În textul apărut în revistă sau în carte cititorul trebuie să regăsească prin disponibilitatea de a găsi hazliu ceea ce și autorul sovietic a observat.
Pe lângă tradiționalele și, prin asta, eternele năravuri omenești, a căror luare peste picior dau textelor satirice perenitate, scriitorul descoperă și ironizează aspecte ale actualității.
La lectura textelor din volum tresari băgând de seamă că:
Ilf și Petrov satirizează (uneori cu plicticoasele vârâri pe fir moralizatoare publicistice) slăbiciuni ale orânduirii sovietice – zise și Noua orînduire.
De la debutul regimului sovietic trecuse doar un deceniu.
Cu toate acestea, pe cei doi scriitori satirici îi scoteau din minți aspecte deja definitorii ale realităților de tip sovietic:
Restaurante mizere, unde se mânca prost.
Disprețul manifest al industriei sovietice pentru lucrurile indispensabile vieții cotidiene: haine, transport, mâncare.
Situația dezastruoasă a serviciilor.
Suntem în 1930.
În 1989, cu un an înaintea prăbușirii Comunismului în Rusia, după aproape șase decenii, deci, slăbiciunile satirizate în prozele strânse în volumul 101 nopți sau Noua Șeherezadă, se întâlnesc la tot pasul.
Timp de aproape șase decenii, aceste slăbiciuni – de la mediocritatea îmbrăcăminţii până la serviciile proaste – au rămas şi chiar s-au amplificat în societatea sovietică.
Au trecut peste URSS Industrializarea, Cooperativizarea forţată, Marea Epurare, Procesele de la Moscova, Marele Război pentru Apărarea Patriei, dezgheţul hrusciovist, Războiul Rece, Criza Rachetelor, Conflictul ruso-chinez, Brejnevismul, Perestroika, dar hainele oferite simplului cetăţean de magazin au rămas tot monotone, cenuşii, restaurantele oferă aceeaşi mâncare, cu gust de talpă fiartă, trocul ţine locul schimburilor comerciale, valoarea principală e datul din gură, birocraţia îngroapă cetăţeanul în hârtii.
Dacă e aşa înseamnă că slăbiciunile sesizate şi ironizate de Ilf şi Petrov în anii ʼ30 ţin de esenţa regimului socialist, şi nu de bâlbâielile inerente începutului sau de dificultăţile trecătoare.
Fără s-o ştie, în anii ʼ30 Ilf şi Petrov se dădeau de gol ca anticomunişti.
Norocul lor că nu şi-au dat seama de asta şi mai ales că alţii nu şi-au dat seama.
*
Scriam pe 18 martie 2014: Erecția naționalistă a politicienilor români în chestiunea Jobbik
Interesaţii de emisiunea Jocuri de putere, de luni seara, la care am participat situat la depărtare, vor fi rămas surprinşi de nepăsarea mea faţă de patima cu care Rareş Bogdan, moderatorul, şi unul dintre invitaţi, Sorin Roşca Stănescu, trăgeau Sirena lui Roaită în privinţa pericolului întruchipat de acţiunile extremismului maghiar în România.
Nu e prima oară când Rareş Bogdan se aruncă în volbura discursului alarmist în chestiunea maghiară. E greu să găsesc o explicaţie acestei patimi de care ar trebui să se lepede, dat fiind că jurnaliştii sunt scutiţi de trăirea tumultoasă a subiectului. Poate e faptul că-i din Cluj. Poate e nevoie de rating. Poate e tinereţea.
Mă rog! Eu însă – aşa cum i-am spus şi aseară – nu-l însoţesc în această Cruciadă menită a alarma naţiunea telespectatoare asupra pericolului Jobbick din două motive:
1) De 24 de ani aud de la politicienii români placa de gramofon hîrbuit a pericolului maghiar. Şi de 24 de ani politicienii români se concubină cu UDMR, organizaţia înfiinţată nu pentru a da curs unui program social-politic, ci unui program de pretenţii în numele minorităţii maghiare. Prin urmare, repet, ceea ce am mai scris aici: Pentru România, pericolul maghiar e întruchipat de UDMR, organizaţie care, prin disponibilitatea de a fi tot timpul la Putere, se oferă tuturor partidelor româneşti pe rînd, pe baza unor voturi la care e ajutată din plin de Structurile româneşti să le câştige. Prin incalificabila sa disponibilitate de prostituată a politicii româneşti, UDMR înlesneşte – cum s-a întâmplat cu PDL şi, mai nou, cu PSD – rămânerea la guvernare a unor partide care şi-au pierdut încrederea electoratului românesc.
2) Umflarea pompieristică a Guvernului şi a Preşedinţiei în chestiunea Jobbik, lăudată cam imprudent de Rareş Bogdan, n-are nici o legătură cu naţionalismul românesc autentic. Are, în schimb, legătură cu exploatarea cinică de către politicieni a unui moment banal de campanie electorală din Ungaria. Traian Băsescu, devenit peste noapte mâncător de unguri, supralicitează pericolul Jobbik pentru a-i da un ghiont electoral lui Victor Ponta, care s-a concubinat cu UDMR. La rându-i, Victor Ponta, prins de electoratul său în pat cu duşmanul numit UDMR, dă din lăbuţele vopsite în trei culori pentru a dovedi că alianţa cu UDMR nu i-a slăbit erecţia naţionalistă.
Fii primul care comentează