Am ajuns cu serialul Umar (despre al doilea Calif) la celebra bătălie de la Yarmuk, unde bizantinii au fost înfrânți zdrobitor de armata islamică a arabilor. Cu puțin înainte de începerea bătăliei, care se anunța cumplită pentru musulmani, complexați de numărul, dar și de faima adversarilor (bizantinii erau la vremea respectivă (începutul secolului al VII-lea), un fel de americani ai vremurilor de acum, unul dintre comandanții arabi merge la femeile musulmane din spatele armatei musulmane (acestea îngrijeau, ca să zic așa, de aprovizionare și de corturi) și le spune să-i ia cu pietre pe cei care vor încerca să fugă de teama bizantinilor. În prima zi de luptă arabii au fost împinși înapoi de bizantini. Atunci au intrat în joc femeile arabe, conduse de Hind, au desfăcut corturile și au început să dea în fugari cu parii cîntînd un cântec de la bătălia de la Uhud, cînd Mecca l-a învins pe Profet, tocmai datorită femeilor:
„O, tu, care părăsești fugind o femei credincioasă ție
În același timp frumoasă și virtuoasă
Și o lași pe mâinile infidelilor
Urâților și diabolicilor infideli
Ca s-o posede, s-o dezonoreze și s-o ruineze.”
Operațiunea Zidul femeilor are succes. Arabii se opresc din fugă și, într-o tresărire de orgoliu, se întorc împotriva bizantinilor.
Când am văzut asta în cazul Bătăliei de la Uhud am crezut că-i vorba de o născocire regizorală. Când am revăzut-o în serial în cazul Bătăliei de pe Yarmuk, mi-am zis că reflectă o realitate. Și consultând Internetul m-am convins că așa e.
Și deodată mi-am amintit, prin aceea putere a memoriei involuntare, de Ordinul nr. 227 din 28 iulie 1942 al lui Stalin care impunea printre altele așa zisele detașamente de stopare:
„Statele majore ale Armatei şi, înainte de toate, comandanţii de Armate trebuie:
(…) b) Să formeze în limitele fiecărei Armate de la 3 până la 5 detaşamente bine înarmate (până la 200 persoane pe secţiune), care să fie puse imediat în spatele diviziilor instabile şi la care să se recurgă, în caz de panică sau de retragere în dezordine a unor elemente din divizie, pentru a trage asupra dezertorilor şi laşilor, şi de a ajuta astfel ostaşii cinstiţi ai Diviziei să-şi îndeplinească datoria faţă de Patria Mamă”.
Puţine sunt cărţile consacrate lui Stalin în partea despre război care să nu descrie împrejurările în care a luat naştere documentul. Dmitri Volkogonov în Staline: Triomphe et tragédie înfăţişează astfel momentul petrecut la Kremlin:
„Într-o zi, după raportul lui Vasilevski (general locotenent Alexandr Vasilevski, şeful Marelui Stat Major din 26 iunie 1942, unul dintre puţinii militari care au planificat operaţiunile sovietice la nivel global, din 23 iulie 1942, reprezentând STAVKA la Stalingrad – n.n.), Stalin a început să se plimbe nervos încolo şi încoace prin biroul său şi, deodată, se apucă să vorbească şi despre altceva decât operaţiile:
«Ordinul Cartierului General nr. 270 din 16 aprilie 1941 a fost uitat! Uitat! Mai ales în Statele Majore! Pregăteşte un nou ordin pentru trupe cu această idee: Retragerea fără ordin e o crimă şi va fi pedepsită după severitatea tipică vremurilor de război».
– Pentru când îl vreţi?
– Pentru azi chiar. Veniţi imediat ce documentul e gata.În seara de 28 iulie 1942, după ce-a revăzut a doua oară textul, Stalin a semnat celebrul Ordin nr. 227, al Comisarului Poporului pentru Apărare care, după război a fost bine ascuns pe fundul arhivelor militare”. (Dmitri Volkogonov, Staline: Triomphe et tragédie, Flammarion, 1991)
Amănunte despre transmiterea ordinului în toată Armata Roşie pot fi întîlnite în eseul „Ivan’s War” de Catherine Merridale:
„Ordinul 227 a fost emis pe 28 iulie. La insistenţele lui Stalin, el n-a fost tipărit niciodată pentru o distribuire generală. În schimb, conţinutul său a fost transmis fiecărui bărbat şi fiecărei femei din Armată. «Cuvintele voastre trebuie să fie puternice, concise, clare şi concrete», li s-a spus comisarilor politici. «Nu trebuie să fie o singură persoană căreia să nu-i fie familiar ordinul tovarăşului Stalin». În rânduri strînse, înghesuiţi sub soare şi în vânt, soldaţii ascultau rostogolirea apelului despre ruşine” (Catherine Merridale, Ivan’s war. Life and death în the Red Army. 1939-1945, Herny Holt & Co., 2007, Kindle Edition).
S-ar putea scrie un eseul de istorie universală cu titlul De la Femeile musulmane la detașamentele de stopare.
Fii primul care comentează