Notă. Despre cum se pornesc războaiele în Zodia Cancerului, romanul lui Mihail Sadoveanu. Ar fi trebuit să transcriu fragmentul în eseul Cînd istoria se face mit:
„Cuvioşii monahi înţeleseră acest drept al mai marelui lor să afle el cel dintîi ce s-a petrecut pe lumea asta de cînd asupra iernii s-a arătat steaua cu coadă; ce a fost cu cutremurul şi cu moşneagul cel care a înviat din moarte în sfînta mănăstire Golia la Iaşi; cum şi despre paserea Roc, care iar a ieşit, vestind războiul împăraţilor. Căci acea pasere uriaşă cloceşte la un veac un ou în stîncile mării, şi din acel ou iese un şarpe care scapă la uscat, printre munţi şi ape, însemnînd, în trecerea sa, hotare nouă şi scornind zavistie şi pieire printre oameni. Iar apoi, cînd se scrie şi se iscăleşte pacea, pocneşte şi piere şi se scufundă în ţărîna pămîntului. Deci cuvioşiile lor aşteptau cu răbdare şi pîndeau, vîrîndu-şi bărbile în ferestruicile şi între gratiile chiliilor.”
Tiranie. Alice Voinescu defineşte concis, cu o lapidaritate exemplară, relaţia dintre Maruca şi Enescu. În Jurnal, în dreptul datei de 27 martie 1942, dăm peste această observaţie:
„El a suferit – ea a dominat (…) a lipsit ceva, ei smerenia de femeie şi lui mîndria de bărbat”.
Alice Voinescu nu e singură în efortul de a dezvălui natura tiranică a Marucăi exersată pe George Enescu.
Destinul muzicianului ne dovedeşte că relaţia relevată de scriitoare era fatală. Maruca nu e prima femeie care-l foloseşte pe Enescu pentru a-şi dovedi sieşi că e de granit. De mic, muzicianul a avut protectoare femei. La început a fost Elena Bibescu, cea care l-a lansat prin salonul ei parizian. În România a pus mîna pe el Regina Elisabeta. Din amintirile contemporanilor, se degajă un comportament de mamă faţă de fiul adoptiv sau, de ce nu? de Stăpînă faţă de Sclavul Lăutar. Zoe Cămărăşescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta, ne oferă în Amintiri amănunte senzaţionale despre locul şi rolul lui Enescu la Curtea Elisabetei. Melomană şi pianistă e categorică în ce-l priveşte pe muzician:
„Sufleteşte, a fost înfiat de regină de cînd era copil. Ea a recunoscut în el scînteia genială pe care copilul de atunci n-a dezminţit-o”.
Nu era doar atît. Era şi una din bijuteriile Salonului întreținut de Elisabeta. Zoe Cămărăşescu mărturiseşte că-n zilele de vară ale vacanţei, cînd venea Enescu de la Paris „Regina Elisabeta cerea ca, de dimineaţă, de la orele unsprezece, şi pînă la ora dejunului, să se facă muzică la dînsa”.
Fosta domnişoară de onoare, Zoe Bengescu îşi aminteşte cum arăta o dimineaţă muzicală la Palat:
„Regina, întinsă pe jilţul ei cu rallonge, după ce spusese cîte o vorbă la fiecare în parte, se pregătea să asculte, lucrînd neîntrerupt, cu o suveică de fildeş, la o dantelă albă. Din cînd în cînd prindea cîte un ochi cu o igliţă mititică atîrnată la piept de un lănţişor cu opale, apoi iar îi zbura mîna, delicată şi graţioasă ca o pasăre albă. Faţa ei, foarte roşie, era înconjurată de o dantelă ce-i acoperea părul şi gîtul. Buzele strînse se retrăgeau adînc în bărbia rotundă şi puternică, în ochii albaştri, minunaţii ochi în care trăia tot adîncul firii ei, cătau departe într-o lume de care nu te puteai apropia”.
În acest decor, locul lui Enescu e bine definit. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte un concert:
„Enescu, cu hăinuţa prea scurtă pentru talia lui, subţirel cum era pe atunci, caracterizat de un critic muzical francez ca «George Enesco, mince comme un courant d’air», îşi mai acorda puţin vioara, scoasă din cutie, de sub povara postavului brodat de maică-sa, îşi pleca obrazul peste vioară, şuviţele de păr îi cădeau în ochi şi le îndepărta cu frumoasa lui mînă, înainte de a ataca primele note.
Regina asculta întinsă pe chaise-longue, alături de estradă, lucrînd neobosită la dantelă”.
Regina Maria dezvăluie în Memorii că Enescu a apropiat-o de muzica lui Wagner. Muzicianul german făcea obiectul altui gen de reuniune muzicală la Peleş: reuniunile de seară:
„Audiţiile wagneriene aveau loc după amiezile, spre seară, Prinţesa Maria, venind de la Münich, unde asista în fiecare an la marile reprezentaţii de la operă, îi cerea lui Enescu să i le cînte la pian.
Se stingeau luminile cele mari. Numai regina păstra o lampă mică, sub care continua să lucreze la dantelele ei. Într-o reculegere aproape religioasă, răsunau primele acorduri, dintr-un instrument, pe care eram obişnuite să-l numim pian, sub mîinile lui Enescu însă devenea cu totul altceva”.
Fii primul care comentează