Istoria unei expresii. Cercetarea unui ziar pentru un subiect devine, în cazul meu, lectura întregului ziar, așa cum a apărut el, zi de zi. E un prilej excepțional de a face descoperiri de Istoria presei, dar și de Istoria României. Pentru eseul despre Scandalul Lățescu am fost nevoit să consult Adevărul din primele luni ale lui 1896. Pentru mine, care apelez la OCR-izare, e un coșmar:
Din motive care-mi scapă, ziarul nu poate fi supus minimei cercetări decît dacă completez o parolă. Care parolă nu știu de unde s-o iau. Colecția în variantă electronică o am de la Biblioteca Municipală București. Am găsit însă formula de OCR-izare. Întîmplător. într-o noapte din cauza unei dureri la picior n-am putut dormi și atunci am avut gânduri. Voi apela la aplicația Speech texter, una dintre cele mai bune în materie de OCR-izare pe Android. Citesc textul din Adevărul și telefonul mobil mi-l redă ca text. Astfel am putut consemna aici istoria mai mult decât amuzantă a două din poreclele faimoase ale Partidului Național Liberal de la finele secolului al XIX-lea: Colectivitate și Oculta.
Am descoperit tărășenia în articolul de pagina întîi Colectivitatea și Oculta din numărul datat marți 30 ianuarie 1896:
„Partidul Național-Liberal a știut, întocmai ca eroii cei mari, să-și schimbe poreclele în renume. Și e ciudat că acest partid, de câte ori a trecut pe la putere, a căpătat o poreclă, și această poreclă întotdeauna i-a fost hărăzită de cîte un fruntaș al partidului. Odinioară D. Eugeniul Stătescu, necăjit și nemulțumiți, era cât pe ce să treacă în dizidența Domnului Dumitru Brăteanu. Atunci domnia sa a zvârlit vorba celebră:
«Acesta nu este un partid, ci este o colectivitate».Vorba a prins și a rămas. Partidul Liberal a devenit colectivitate, toată lumea vorbea de colectiviști, colectivismul era un obiect de oroare, iar Partidul Liberal dispăruse.
Acuma avem Oculta.
Colectiviștii parcă au mai dispărut, dar au reapărut ocultiștii. Nașul Ocultei este un alt fruntaș al partidului, adică D. Fleva. D. Fleva i-a lipit pe frunte o poreclă și porecla s-a prins de minune, porecla a rămas, și toată țara știe astăzi că în capul țării, la frânele guvernamentale, avem nu un partid, dar o clică ocultă, compusă din oameni fără răspundere fățișă, ca și fără curajul infamiilor sale.”
*
Serial. Încântat de Lumea prin care trece Ionuț Jder în drum spre muntele Athos, recitesc paginile consacrate călătoriei. Remarc din nou bogăția pusă de roman la dispoziția unui scenarist de seriale. Ce serial s-ar putea face după Frații Jderi! Aventurile lui Ionuț Jder după trecerea Dunării la Isaccea în Imperiul Otoman ar hrăni câteva episoade ce s-ar putea încheia fiecare într-o tensiune neobișnuită. La finele unui episod, telespectatorii ar aștepta cu sufletul la gură episodul următor. Va trece Dunărea viu și nevătămat Ionuț Jder? Îl va birui pe Ozun Luptătorul? Îi va tăia capul Hrana Beg? Îl vor căsăpi monahii transformați în bandiți la drumul mare?
Capitolul despre călătoria la Athos îi dă lui Sadoveanu posibilitatea de a folosi cu brio trucul perspectivei. Perspectiva poate fi un truc excelent prin care autorul își concretizează viziunea asupra unei lumi. E vorba, desigur, de perspectiva personajului călător. Un exemplu edificator e Kesarion Breb din Creanga de aur, un alt roman sadovenian. Lumea prin care trece personajul venit din Munții Daciei e Constantinopolul din vremea Împărătiței Irina. O lume care se definește printr-o dublă realitate. La suprafață, strălucire, fast, permanentă sărbătoare. Dincolo de suprafață, în adîncuri, stă putreziciunea. Pentru a surprinde această dublă realitate Sadoveanu îl înzestrează pe Kesarion Breb cu darul pătrunderii dincolo de ceea ce se vede. În Frații Jderi Lumea Mărețului Sultan Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului, e văzută prin privirile lui Ionuț Jder. Indiscutabil, aceasta e perspectiva lui Sadoveanu.
Cum e Imperiul Otoman în viziunea lui Mihail Sadoveanu?
Întâi și-ntâi măreț.
Pus să treacă prin Salonic, Ionuț Jder e martorul popasului spectaculos făcut acolo de Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului.
„Mi-a fost vestit că vine în petrecere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu şede pe scaun. Întru toată strălucirea sa cu aur şi matasă, el tot la pămînt şede, ca lăieţii.
M-am oprit eu acolo ca să văd, ş-am văzut cum intră întîi ienicerii, cu ciubote ferecate şi calpace nalte albe, podobite cu duceau în rînd cu ei cazanele de ciorbă şi polonicele. Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se aflau bucătarii lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma lui Sultan Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. Era şi altă oaste, de s-a revărsat într-un şes pînă la o apă, şi pe coasta dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate merindele oştii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce mişca s-a oprit deodată; şi deasupra cazanelor ienicerilor s-a ridicat mula ş-a rostit strigarea pentru Alah şi proroc. Când a spus vorbele acelea şi a ridicat mâna dreaptă, toată urdia, c-o mişcare singură, a căzut la pământ rezemându-şi fruntea şi buzele în colb. Când s-a aşternut jos toată urdia, eu am văzut de la căruţă, unde stăteam ferit, pe Sultan Mehmet; mi l-au arătat podvodarii creştini şi ei l-au cunoscut după surguciul de la turban cu trei pene albe. Toată oastea a crescut iar din ţărână ca un val, şi nu l-am mai văzut. Iar când i-au înălţat saivan, oastea a făcut de jur împrejur golişte, ca să aibă loc unde se aşeza atâţia slujitori ai curţii. Duce cu el şi pe cel care-i taie unghiile, şi pe cel care-i stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce papuci roşii, şi patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bucătarul, şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Şi toţi vizirii, vracii şi cetitorii în stele.”
Fii primul care comentează