Dovadă că nu mai e nimic nou sub soare, Takismul e dezvăluit de Tudor Arghezi în tableta Partidul Conservator-Democrat, în Facla, 29 septembrie 1912. Publicistul sesizează în ivirea și afirmarea Partidului Conservator – Democrat condus de Take Ionescu un mecanism întâlnit și în postdecembrism:
Un partid care apare și se dezvoltă în jurul unei personalități.
Fără ideologie, fără program, doar prin simpla putere de seducție a Fondatorului. Putem găsi un corespondent azi în takism?
Nu cred.
Corneliu Vadim Tudor a fost ultimul, dacă nu chiar primul și singurul politician care a reușit să strângă în jurul lui și nu în jurul unui Program, o masă de aderenți, cei mai mulți fanatici:
„«Takismul», cum s-a numit apoi, cu mai multă pricepere Partidul Conservator-Democrat, n-a venit în orice caz cu nici o idee. Drept orice filosofie, takismul a avut un idol, pe domnul Take Ionescu, și-atât. El a fost partidul nemulțumirilor, al speranțelor, al orgoliului domnului Take Ionescu și, timp de-atâția ani, cât a durat, ca o dorință neizbutită, takismul nu și-a putut găsi formula și intelectul care să o speculeze.
Dar dacă takismul ar fi fost o idee și ne-ar fi mulțumit mai mult, ca o justificare socială a mișcărilor la care a dat loc, atunci persoana domnului Take Ionescu ar fi însemnat mai puțin. Cînd ai formulat o idee îmbrățișată de mai mulți, și takiștii sunt numeroși într-adevăr, însemnează că ai pus în câteva cuvinte sau într-un program o idee concepută de mai nainte de toți partizanii tăi, o idee care se găsea, ca să zicem așa, plutind în aer și care nu-ți aparținea decât întrucât aerul acela era sorbit și de dumneata; căci sînt idei, și în special cele sociale, care se nasc absolut singure.
Ceea ce este ciudat și admirabil, și făcut să satisfacă mândria bărbatului care provoacă fenomenul, este că în takism, nimic nu s-ar fi făcut fără domnul Take Ionescu, care-i tot takismul. Dacă ar fi ca partizanii să sufere persecuții și înfrângeri grave, takiștii ar muri toți, nu pentru idee, cum se zice, ci numai pentru Take Ionescu. Cu toate că în orice argument și în orice luptă entuziasmul vine ca o sugestie, cu toate că în orice mișcare numeroasă impulsiunea vine de la șefi, ideea comună își are partea cea mai mare în acțiune. La takiști, Take Ionescu e totul: și argument, și evanghelie, și entuziasm; și, dacă nu mă înșel, fenomenele de soiul acesta sunt rare în toată istoria. Foarte rar un om vine între oameni și se prezintă ca un fel de semizeu, cu succesul domnului Take Ionescu. Domnul Iorga, care și-a luat rolul de apostol cu gravitate, a încercat și domnia sa acest costum; însă domnul Iorga a rămas ridicul, atunci cînd ar fi putut să izbutească într-altă formă.
Succesul domnului Take Ionescu nu se poate explica ușor. Se zice că șeful takiștilor are o forță de farmec extraordinară și o aplecare firească de-a provoca jertfa absenței de la putere, cea mai grea ce se poate cere de la obișnuiții noștri politicieni.
O dovadă că takismul n-a fost o idee, este, pentru cei nesimțitori la argumente mai intelectuale, și faptul că după concentrarea conservatorilor cu conservatorii-democrați, adică neintrarea domnului Take Ionescu în partid și reîntoarcerea sa, zilele acestea, la guvern, Partidul Conservator-Democrat a dispărut ca și cum n-a existat niciodată și cum de fapt nici n-a existat.”
*
De sărbătători. Titus Sabinus, „cavaler roman de rang ilustru”, e condamnat la moarte de Senat pentru primejduirea vieții Împăratului, la cererea lui Tiberius. Sentința a urmat unei intrigi ticăloase, ivite și din legea care da delatorilor, în caz de condamnarea la moarte a celui pârât, o parte din avere. Aplicarea pedepsei are loc la calendele lui ianuarie, zi de sărbărtoare la romani. Tacitus, în Anale, cartea a IV-a, face o descriere de mare talent a atmosferei:
„Condamnatul era târât la moarte și, deși i se acoperise fața cu haina și i se pusese lațul de gât, el, încordându-se, răcnea din toate puterile, «Iată cum începe anul, acestea sunt victimele care sunt jertfite pentru Seianus.»
Însă ori încotro Sabinus își arunca privirile, oriunde ajungeau cuvintele lui, lumea fugea, se făcea pustiu: nimeni pe străzi, nimeni în for. Unii însă se întorceau, se arătau din nou, ei înșiși îngrozindu-se de propria spaimă (genial! strigătul nostru). «Care este ziua – se întrebau ei – în care nu se pedepsește nimeni dacă în zilele de sacrificii și urări, când datinele cer să ne ferim până și de cuvinte pângăritoare, se pun lanțurile și ștreangul?»”
Diferă cu ceva atmosfera asta de cea de pe vremea lui Stalin cînd venea vorba de arestarea unui coleg, a unui membru al familiei chiar?
Tacitus, istoricul de geniu, găsește de cuviință să-l explice pe Tiberius pentru decizia de a-l trimite la moarte pe Sabinus chiar de sărbători:
„Nu fără chibzuință Tiberius a înfruntat o ură atât de mare; e o măsură îndelung căutată, gândită, ca nu cumva să se creadă că ceva ar putea împiedeca pe noii magistrați de a deschide temnița așa precum deschid templele și altarele.”
Povață de excepție pentru cei care se miră de abuzurile prea mari ale unor dictatori sau de sfidarea opiniei publice. Trebuie să vâri frica în toți cei vinovați și nevinovați, arătând că ai putere și ești conștient de asta.
Fii primul care comentează