Direcția anunță onorata clientelă că „fumatul și mâncatul semințelor în sală e strict oprite cu bătaia”

Publicistul anunță prozatorul. Căutând în folderul Istoria literaturii proletcultiste un exemplu de cronică teatrală devastatoare semnată de Mircea Damian dau în capitolul Resurecția publicisticii peste acest pasaj despre începuturile publicistice ale lui Eugen Barbu. Citez:

„Caracterul benefic pentru proză al acestor texte e dovedit de faptul că uneori activitatea publicistică se constituie într-o prefaţă la prozatorul de mai târziu. De fiecare dată cu rădăcinile în realitate, câteva din însemnările tipărite de Eugen Barbu pe pagina întâi a ziarului Fapta de la sfârşitul anului 1947, în cadrul rubricii «Faptă şi răsplată»: «Lăutarii» (21 decembrie 1947), «Mizerie» (23 decembrie 1947), La «Triumf» (30 decembrie 1947) par fragmente din «Groapa». Iată, în «Lăutarii», un text luat parcă din viitorul roman sau cel puţin dintre crochiurile acestuia:
«În groapă nunţile ţin câte trei zile. Numai pungaşii ştiu să mai umple viorile cu hârtii de o sută. Şi dacă mai ghicesc şi pofta naşului să-l usture la lingurică, le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Oamenii sunt largi la buzunare şi nea Mitică le ştie chichirezul. Clempăie o dată pe sub nas şi fac cu oblonul la Ilie să umple burduful. Cînd îl deşiră o dată, hap şi Dumitru cu arcuşul în pahar, să-i ia piuitul».

Observaţia moral-psihologică stă în prim-plan:
«Cine i-ar vedea mângâindu-şi plozii murdari, n-ar recunoaşte în ei pe veselii cântăreţi care spun la ziuă glume fără perdea.

Altfel sunt trişti lăutarii, şi nea Mitică şi Ilie, şi Gheorghe, ăl cu mâna de fată mare.
Când râd, pun mâna la gură, cu spaimă, să nu se supere cineva».

La «Triumf» e o capodoperă a genului, demonstrând încă o dată virtuţiile de excepţie ale realului surprins de un prozator care ştie să pândească epicul. Imaginea cinematografului e desenată în linii sigure, de mâna unui scriitor îndelung exersat:

«Deasupra uşii, ocol unde scrie Cinema Triumf spînzură o cutie de unde vocile artiştilor după pânză se aud până în stradă.
Un bec luminează afişul, Călăreţul fără frică, mister, crime, senzaţie!». Finalul e magistral: «Într-o clipă, zgomotul pistoalelor după pânză e acoperit de trosnetele bătăliei de la balcon.

Se face lumină şi soseşte patronul cu un sergent. Toată lumea ţipă şi şuţii o zbughesc pe lângă cuşcă, unde caseriţa lucrează netulburată la un ciorap.
Când e din nou linişte, becul se stinge şi direcţia cinematografului anunţă onorata clientelă că fumatul şi mâncatul seminţelor în sală e strict oprite cu bătaia”.