Falsificarea adevărului istoric prin siluire propagandistică

Cântări deșănțate. Radioul public difuzează o emisiune consacrată Reginei Maria. E una dintre numeroasele tentative de rutină înscrise în ceea ce se numește Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Personajul istoric, marcat de contradicții, ca toate personalitățile, inclusiv cele din prezent, beneficiază în această emisiune de o cântare nesfîrșită, situată între idilizarea de tip Cultul personalității și smiorcăiala de tip telenovelă turcească. Istorici nu știu de unde și cum scoși la lumină de Radioul Public, însoțiți de fonfăiala Regelui Mihai, se străduiesc să facă din Regina Maria factorul decisiv al României în Primul Război Mondial.

Indiscutabil, Regina Maria a dus o deosebită operă de caritate pe front. A o compara în suferința ei cu o femeie peste care a trecut urgia Războiului sau cu o nevastă de soldat despre care nu mai are nici o veste, e o mare fantezie în planul vieții reale. Culmea neghiobiei în materie de lustruire de tip patriotard e atinsă prin exagerarea rolului jucat de Regina Maria în consfințirea de către Marile Puteri a Marii Uniri. Da, Regina a fost pe la Paris, s-a întâlnit cu Clemanceau, a stat de vorbă cu tipi de stat. Toți au găsit-o simpatică, fermecătoar, poate chiar sexy. A susține însă că bărbații de stat din Europa după Marele Măcel și-au pus deoparte interesele țărilor lor de dragul țărișoarei în numele căreia venea Regina Maria e a coborî Istoria la nivelul cărții poștale ilustrate din interbelic, unde țăranul nu avea blenoragie, iar țăranca era spălată pe picioare și încălțată.

În alte emisiuni, nu numai la Radioul public, dar și la televiziunile care trăiesc din caltaboșul Centenarului, se vorbește de dimineață pînă seara de patriotismul ostașului român în Primul Război mondial. Se lasă impresia că toți cei din tranșee, cei mai mulți analfabeți, care lăsaseră vaca în grajd și nevasta în bojdeucă, se lăsau măcelăriți, se umpleau de păduchi, se prăpădeau de tifos, cu ochii minții arși de priveliștea din viitor a Albei Iulii.

Să fim serioși!
România a fost în Primul Război Mondial una dintre țările intrate în hora Marelui Măcel, pentru că așa au vrut Șefii de prin cabinete și alcovuri și nu pentru că țăranul român de abia aștepta convocarea în tranșee pentru a merge cântând la putrezirea prin cangrenare. De câte ori ascult sau citesc astfel de parfumări ale rahatului istoric mă întreb dacă Sărbătorirea Centenarului înseamnă cântări bete de slavă de dimineață pînă seara, falsificarea adevărului istoric prin siluire propagandistică. Fără a transforma Centenarul într-un pamflet la adresa celor care au condus România în Primul Război Mondial, n-ar fi oare normal să ne oprim și asupra lecțiilor amare întruchipate de Marea Brambureală care a fost participarea României la Marele Măcel? Să lăsăm deoparte, pentru a putea cânta mai bine în cor, corupția din anii neutralității, nepotismul prezent până și în numirile de la comanda Armatei, folosirea Războiului ca timp al șperțului, aranjarea șmecherilor să nu plece în prima linie, abandonarea țării la mîna norocului?

*

Meditație. În tableta Între juridic și politic, din Cuvântul, 30 octombrie 1927, Nae Ionescu descrie înfrângerea lui Ionel Brătianu la Cameră prin imposibilitatea de a bloca discuția despre Chestia Închisă, relansată de Iuliu Maniu. E unul dintre prilejurile în care faptul e stors de semnificații metafizice. Explicînd eșecul lui Ionel Brătianu, Nae Ionescu dă naștere unei meditații profunde despre relația dintre Personalitate și Istorie:

„Dar nu scăderile personale ale d-lui Brătianu redeschid chestiunea. Ci osatura însăşi a treburilor în litigiu. Șeful Partidului Liberal a crezut întotdeauna că poate violenta Istoria, că voința domniei-sale personală, pe care în anumite împrejurări a avut iluzia că o poate impune realitătii, e în stare să creeze raporturi statornice, hotărîtoare pentru destinele neamului nostru. Dintr-o familie de munteni care numără între ei și un vameş, d-lui Ion Brătianu i-a lipsit cu desăvârșire acel simț mai adânc, filosofic, al realităților, care duce la convingerea că voința unui om poate să fie prea adesea arbitrară, şi că numai conducătorul care se aşează în linia istorică a unei rase e în adevăr creator de istorie. D-l Brătianu a confundat prea mult voința domniei sale cu realitatea, şi – ca întotdeauna – realitatea se răzbună. De aceea nu a fost nevoie decât de o singură întâmplare-şi încă lipsită de orice caracter activ – pentru ca «chestiunea definitiv închisă» a şefului actual al guvernului să se redeschidă, ca o rană rău doftoricită. Către sfârşitul vietii, d-l Ion Brătianu creşte în sensul și în proporțiile unui personagiu de tragedie.”