Despre Harem. Mă caută la BAR, pentru a-i da cele două cărţi despre Harem, un redactor de la Historia.
Dosarul numărului următor va fi dedicat Cazului Suleiman – Roxelana, cultivat de binecunoscutul serial Soliman Magnificul, tradus la noi și cu adăugarea tipică unei telenovele de Ferentari, Sub domnia iubirii.
Dînd cărţile, nu mă pot stăpâni să nu comit următoarele consideraţii:
- 1) Serialul are audienţă la noi, pentru că intră în conflict violent cu clişeele înghiţite la şcoală despre Turci ca despre nişte barbari care locuiesc în corturi de stepă. Serialul ne dezvăluie o civilizaţie culturală şi una politică. Aflăm că Divanul juca rolul unui Consiliu de miniştri, că Sultanul avea la dispoziţie un mecanism birocratic perfect.
- 2) Serialul mărturiseşte un Harem ca un spaţiu al luptei pentru Putere, având drept punct culminant şi dorit de toate femeile – accesul în patul Sultanului. Contrar clişeului de şcoală proastă, potrivit căruia fetele din Harem se uscau pe picioare de dorul libertăţii şi al religiei părinteşti.
*
Sentimentul ordonator. Despre Pădurea spânzuraţilor, Rebreanu spune că a scris-o greu, foarte greu, mai ales pentru că, la început, nu-i găsea ritmul, tonul care să unifice întreaga materie epică. Involuntar, Rebreanu ne dezvăluie unul din secretele prozei mari: tonul, ritmul, sentimentul care orînduieşte materia epică şi conferă originalitate romanului scris de un scriitor anume şi nu de un altul. Acest sentiment, care luminează pe dedesubt fraza epică, îi dă acesteia dimensiune, nerv și deosebeşte o pagină de proză de o simplă pagină scrisă. Secretul prozei, de care ne amintesc mereu Sfătuitorii de la „Poşta redacţiei“, nu stă nici în metaforă, nici în acţiune, nici în forţa unghiului de vedere al scriitorului.
Stă în sentimentul ordonator al lumii și al frazei din roman.
*
Colhoznici. Un roman sovietic „Drumuri şi răspîntii“ de Feodor Abramov. Ţăranii din Prikasina sunt atât de săraci încât trebuie să cerşească o bucată de pâine. Dacă iau fie şi un kil de grîu în timpul recoltării, riscă să fie arestaţi şi trimişi la minele de uraniu din Siberia. Tranversînd foametea, ei îşi amintesc miraţi şi descumpănitor surprinşi de bogăţia supraponderală a colhozurilor din faimosul film realist – socialist: „Cazacii din Cuban“.
*
Treburi. Formidabila hărnicie a naturii după Arghezi:
„Natura are atîtea munci de supravegheat în fiece fărâmă de secundă încât e de crezut că n-are timp de gândire. Să răsară luna şi soarele la timp şi să nu se întîlnească pe drumul lor înghesuit ca două camioane în serpentină. Să iasă frunzele la sorocul lor, fiece pom la ceasul lui. Să se deschidă florile, să umble talazele, vânturile să se încrucişeze. Să se coacă nucile cu coajă de lemn dedesubtul unui înveliş de carne şi să nu dea niciodată greş, apucând lemnul pe deasupra. Să-i crească cerbului câte două coarne noi pe an, să vie strugurii de mărgăritar, pepenii cât capul nerodului, varza cu o sută de fuste, cartofi orbi, fluturii, albinele, amiezile“. (T. Arghezi, „Brotăcelul“, „Săptămâna CFR“, 12 septembrie 1943.)
*
Tăcerea. Un moment straniu povestit de Teodor Brateș în volumul I al trilogiei sale Trilogia Revoluției Române în direct, petrecut după ce s-a terminat partea cu comunicatul despre moartea lui Milea:
„După ora 11,45, timp de aproximativ 30 de minute, am rămas singur în birou. Nu este cazul să consemnez aici la ce concluzii am ajuns, deoarece lucrurile – cred – sunt clare, iar evenimentele au venit în întâmpinarea intenților mele mult mai repede și mult mai tranşant decât puteam să-mi imaginez.
Altceva mi se pare demn de subliniat la finalul acestui capitol. De obicei, în jurul orei 12 se înregistra, zilnic, un vârf de activitate pentru pregătirea Telejurnalului. Un element cu frecvență cotidiană, începând din 1956, cînd s-a născut Televiziunea Română. Ciudat: la 22 decembrie 1989, după mai bine de 30 de ani de existență a telejurnalelor (peste 20 000 de ediții), nimeni, dar absolut nimeni nu s-a interesat, nu m-a întrebat: ce facem, ce dăm la Telejurnal? De altfel, nimeni n-a mai deschis, în cele aproximativ 30 de minute, uşa biroului în care mă aflam, birou care semăna, până atunci (am mai amintit), cu peronul Gării de Nord. Au fost, cred, minutele în care a decedat şi emisiunea «Telejurnal», locul ei fiind luat – cel puțin pentru o săptămână – de producția publicistică televizată fără precedent în lume ca experiență, trăire, creație si acțiune intrată de acum în ISTORIE (chiar dacă place unora și displace altora) cu numele firesc, cu o mare încărcătură emoțională: «Revoluția română în direct».”
Fii primul care comentează