Spre Ion Neculce. Lectura Publicisticii lui Sadoveanu mă îndeamnă să-l recitesc pe Ion Neculce. Paginile din cronicar pe care le dă scriitorul în volumul 19 Publicistică surprind o Moldovă la cheremul țărilor din jur. Oricum, din Sadoveanu înțeleg că Fanarioții n-au fost atât de răi cum s-a scris chiar de către Neculce. Interesantă se dovedește la Sadoveanu credința că Turcii n-au încercat să ne distrugă ființa națională, cum au vrut, de exemplu, rușii. O credință dezvăluită înainte de 23 august 1944. Că după 23 august 1944…
*
Surpriză. De la Cărturărești, ajuns din nevoia de a rupe ritmul statului în casă, cumpăr, nițel surprins că există așa ceva, volumul lui Gabriel Garcia Marquez, Călătorind prin Europa de Est. Prozatorul a fost pe post de reporter între 1955 și 1957 în Europa de Est. Acasă, citesc primele pagini, cele despre cum a trecut Marquez Cortina de fier. Se vede imediat geniul de reporter al scriitorului. Acolo unde te-ai aștepta să dai peste un pamflet anticomunist, Marquez plasează un umor nebun, rozând atât din propaganda comunistă, cât și din cea anticomunistă.
Da, marele scriitor din Caraibe a fost şi în Europa de Est (RDG, Ungaria, URSS, Cehoslovacia; nu s-a aventurat în România) între 1955 şi 1957. Graţie talentului dovedit de Tudora Șandru-Mehedinți și osârdiei asumate de RAO, în Călătorind prin Europa de Est, cititorul român se întâlneşte cu un fenomen unic:
Reacţia unui ziarist din Caraibe la realităţile din Est, fie ele şi comuniste.
Titlurile unor capitole spun multe despre noutatea privirii lui Gabriel Garcia Marquez asupra unei lumi banalizate prin propagandă pro și contra comunistă:
„Cortina de fier” este o scândură vopsită în roșu și alb, URSS – 22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca Cola, Moscova – satul cel mai mare din lume.
*
Un moment trecut sub tăcere. Cu cercetarea despre Vizita lui Nicodim la Moscova din 1946 ajung la implicarea premierului Petru Groza în restaurarea Bisericii Sfîntul Nicolae din Scheia Brașovului. Reportajele despre Sfințire dezvăluie prezența premierului la ceremonie în cadrul campaniei electorale. Momentul e crucial pentru a demonstra atenția deosebită acordată de PCR, în campania electorală, Bisericii Ortodoxe Române, deși aceasta fusese una dintre armele propagandistice ale Războiului Sfânt. Dacă trebuia cineva judecat pentru colaboraționism acel cineva nu putea fi decât Nicodim, Patriarhul României. Scrupulos cum sunt, caut pe Internet date despre momentul noiembrie 1946. Culmea, nu găsesc nimic. Sfințirea, refacerea Bisericii sînt trecute sub tăcere. Vag, se vorbește despre refacerea dintre 1940-1946. Se dă la un moment dat și o placă memorială, consemnată ca fiind scrisă în 1946. E incredibil cum un fapt istoric important e trecut sub tăcere după 1989 din aceeași blestemată nevoie de rescriere a trecutului în interesul prezentului.
Ajuns acasă mă grăbesc să caut în raftul cu volume de Religie. Nimic, nimic… Un volum găsit cu greu – George Enache despre Relația dintre BOR și Comunism, culegere de studii – nu conține nici o referire la politica PCR față de BOR în anii 1944-1946. Descopăr în primul studiu rânduri întâlnite pe Internet despre cum o făcea Nicodim pe disidentul în timpul călătoriei la Moscova.
Dau în schimb peste volumul Reconstrucția României, cuprinzând discursuri și interviuri de ale lui Petru Groza în perioada 1944-1946. Pe lîngă preocuparea sa pentru ARLUS, confirmându-mi credința că Asociația era de maxim interes guvernamental, surprind în volum o idee călăuzitoare în privința vizitei lui Nicodim:
URSS se arată amabilă față de noi chiar dacă noi i-am făcut atîta rău. Primirea de excepție făcută lui Nicodim capătă astfel și sensuri geopolitice. Deși BOR a fost în prima linie a Războiului sfînt, Moscova nu ține cont de asta. De aici insistența patriarhului, la întoarcere, pe primirea voievodală de care s-a bucurat în URSS. E limpede că în contextul tulbure geopolitic al anului 1946 Moscova își pune în relația cu noi mănuși date prin dulceață.
Fii primul care comentează