Dacă Salvador Dali ar fi trecut și cu avionul pe deasupra gării Simeria, atunci aș fi zis că gara a fost și sursa lui de inspirație. Simeria este prima gară importantă pe linia spre centrul țării. Pe ea au pătruns primele trenuri și primele locomotive spre inima României. Simeria este și primul mare nod de cale ferată din România. Leagă Aradul și Ungaria de alt nod important de cale ferată, Vințu de jos. De la Simeria pleacă și trenurile pe Valea Jiului, spre Oltenia și ruta spre sudul României prin Târgu Jiu, Craiova și Roșiorii de Vede.
Gările din Vințu de Jos și din Teiuș erau la fel de, să zicem, celebre pentru fumul și parfumul de locomotivă și pentru sălile de așteptare în care se putea dormi, în ciuda riscului de a lua o amendă, fără bilet de clasa întâi. Ele mai sunt faimoase și din cauza bancurilor, a războiului, dar și a orașelor muncitorești din spatele lor, pline de lucrători la calea ferată. Cândva, erau faimoase și din cauza restaurantelor și bufetelor de gară, unde călătorii, bețivii și gură cască puteau rămîne până aproape de dimineață. Prin gări, gură cască sunt denumiți cei care au pierdut un tren și cei care nu știu încotro să meargă și care caută un partener de flecăreală. De obicei, oamenii leagă două vorbe cu o întrebare de genul:
-O mai fi mult pînă la personalul de Vinț?
-Nu știți când pleacă „muncitorul“ de Hunedoara?
Dacă întrebarea este adresată unui impiegat sau unui frînar, discuția este seacă și profesională. Ceferistul se consideră obligat să-și privească ceasul și să-ți răspundă tehnic: „3242 vine peste douăzeci și șapte de minute la linia doi“.
Prin Simeria, Vințu de Jos și Teiuș circulă cele mai multe bancuri cu frânari și cu ceferiști. Pe acolo, întâlnești și cei mai mulți rătăciți și cele mai dureroase povești despre oamenii pe care „i-a tăiat trenul”.
Intersecția aproape cosmică de destine are melancolia ei. Nu se poate să treacă atâta puhoi de lume spre toate direcțiile pământului fără să nu lase în urmă ceva. Un praf și un anume parfum, o amintire de îndrăgostit, măcar povestea unui adormit căruia i-au dispărut actele, o fugă de îndrăgostiți în lumea largă, un soldat ieșit în permisie care n-a avut la cine să poposească, un accident, o deraiere, un drum, mii de glume și snoave cu țigani din lumea lui Ioan Budai Deleanu. Aproape tot secolul trecut, Simeria era pentru România sau măcar pentru Transilvania un nod de cale ferată cum este Frankfurt acum o intersecție aeriană pentru Europa. Asta și explică bombardamentele gării din Simeria din primăvara lui 1944. Prin Simeria, treceau toate trenurile cu aprovizionarea armatei. Aliații au bombardat Ploieștii pentru benzină și Simeria pentru transporturi. Prin preajma gării, când mai sapă cineva, încă se mai găsesc bombe și proiectile neexplodate, încremenite și ruginite până la explozibil.
Când un prieten m-a rugat să-l „arunc” până în gară la Simeria că pierde acceleratul de Petroșani, am surâs. Cumva încremenit pe ecranul memoriei mele, flutura gara, peronul, pasarela, adăpostul și adia mirosul de traversă fiartă în ulei ars. Pentru o clipă, am refăcut primul meu drum pe pasarela de oțel afumat, cu dulapi groși pe post de podele, pe sub care treceau trenurile trase de locomotivele cu abur. La prima mea traversare, am avut norocul unei Regine, cum botezasem noi o locomotivă mare, lungă și neagră, cu laterala roților vopsite în roșu, care prindea viteze mari și tracta de obicei acceleratele de Budapsta și de Viena. Am așteptat-o în dreptul liniei pe care venea, strângând din dinți și din pumni cu frica unuia care se teme mai tare ca de un luat în coarne. Și am stat pironit preț de o jumătate de minut, cu bătăile inimii din ce în ce mai puternice, pe măsură ce gâfâitul metalic se apropia amenințător ca o turmă de cai fugăriți și ei de o rostogolire de pietre și de stânci. Și, dintr-o dată, printre dușumelele pasarelei, m-a învăluit o căldură umedă cu miros de fum, umflîndu-mi hainele pe dedesubt și ridicându-mi părul ca într-o vrajă care a ținut câteva secunde.
A fost primul meu drum la Simeria, făcut tot cu trenul, luat din haltă de la Turdaș, cu personalul de dimineața, cu care plecau navetiștii la combinatul de la Hunedoara. Mama m-a lăsat la internat în grija unui pedagog și, de îndată ce am rămas singur, am revenit pe pasarela de oțel cu scânduri groase și afumate pe sub care treceau trenurile către Deva și Teiuș, către Curtici și Episcopia Bihorului, către Cluj, Brașov și București. În fiecare joi după-amiaza, în cele două ore de pauză, reveneam în gară, prin trenurile goale și garate pentru curățenie, pe pasarela neagră, lungă de peste o sută de metri, care traversa tot pachetul de linii și făcea legătura cu cealaltă jumătate a orașului Simeria.
Prietenul meu a coborât în spatele gării și a luat-o la goană să prindă trenul. Am dat un telefon, m-a sunat cineva și am coborât să iau aer, ispitit și de gândul unei reîntâlniri cu gara mea de altădată. Pasarela a dispărut. Au tăiat-o. În locul piciorului de sprijin este o groapă adâncă. Se lucrează la modernizarea gării. S-ar putea să ridice alta sau să sape un tunel pe sub linii. Dumnezeu știe! Peronul este tot timpul gol. Plânge a pustiu. Pavajul spart, luminile chioare și curentul de toamnă rece cu miros de ploaie completează tabloul. Dintr-un tren lung abia coboară un singur călător. În sala de așteptare, doar doi drumeți. Unul, dărâmat de dragostea neîmpărtășită, scrie versuri pe o tabletă, celălalt, un bețiv fără adăpost, nu așteaptă nici un tren și nu pleca nicăieri. Cine știe de câte săptămâni dormea în sala de așteptare casa a doua.
– Atențiune, atențiune! Trenul cursă de persoane…..
Restaurant-nu, bufet-nu, ziare-nu, gogoși și țigări- nu, frizerie-nu, bagaje de mână, nu. Am zâmbit spre două biciclete legate cu lanțul de o scară metalică. Un câine traversează strada prin spatele gării spre chioșcurile închise și marchează una dintre ultimele mișcări ale unei seri în care nu mai oprește nici un tren de plecat spre lumea largă.
Gara din Simeria, celebră cândva, atacată și de avioanele aliaților, folosită la greu și de trupele germane, și de cele sovietice, dar mai ales de armata română și de generații de ardeleni, a rămas fără călători. Nu mai fierbe de sărbători, nu mai are în preajma sa mulțimea de ceferiști cu aere de colonei și generali. Parcă a fost lovită de o bombă a uitării și de un virus al ruginei care roade totul pe sub tencuieli și vopsele.
Dacă nu mi-aș aminti cîte ceva din copilărie, parcă nici n-ar mai exista decât o dărăpănătură în lucru pe lîngă care trec cîteva perechi de linii de cale ferată. Și, din când în când, pe furiș, câte un tren aproape gol.
Fii primul care comentează