Sentiment ordonator. Despre romanul Pădurea spînzuraţilor, Rebreanu spune că l-a scris greu, foarte greu, mai ales pentru că, la început, nu-i găsea ritmul, tonul care să unifice întreaga materie epică. Involuntar, Rebreanu ne dezvăluie unul dintre secretele prozei mari:
Tonul, ritmul, sentimentul care orînduieşte materia epică şi conferă originalitate romanului scris de un scriitor anume şi nu de un altul.
Acest sentiment, care luminează pe dedesubt fraza epică, îi dă acesteia dimensiune, nerv, deosebeşte o pagină de proză de o simplă pagină scrisă. Secretul prozei, de care ne amintesc mereu Sfătuitorii de la „Poşta redacţiei“, nu stă nici în metaforă, nici în acţiune, nici în forţa unghiului de vedere al scriitorului.
Stă în sentimentul ordonator al lumii și al frazei din roman.
Mirare. Un roman sovietic „Drumuri şi răspîntii“ de Feodor Abramov, publicat în 1973, surprinde realitățile nefardate e din URSS-ul stalinist. Ţăranii din Prikasina sînt atît de săraci încît trebuie să cerşească o bucată de pîine. Dacă iau fie şi un kil de grîu în timpul recoltării, riscă să fie arestaţi şi trimişi la minele de uraniu din Siberia. Tranversînd foametea, ei îşi amintesc miraţi şi descumpănitor surprinşi de bogăţia supraponderală a colhozurilor din faimosul film realist – socialist: „Cazacii din Cuban“.
Natura. Formidabila hărnicie a naturii după Arghezi:„Natura are atîtea munci de supravegheat în fiece fărîmă de secundă încît e de crezut că n-are timp de gîndire. Să răsară luna şi soarele la timp şi să nu se întîlnească pe drumul lor înghesuit ca două camioane în serpentină. Să iasă frunzele la sorocul lor, fiece pom la ceasul lui. Să se deschidă florile, să umble talazele, vînturile să se încrucişeze. Să se coacă nucile cu coajă de lemn dedesubtul unui înveliş de carne şi să nu dea niciodată greş, apucînd lemnul pe deasupra. Să-i crească cerbului cîte două coarne noi pe an, să vie strugurii de mărgăritar, pepenii cît capul nerodului, varza cu o sută de fuste, cartofi orbi, fluturii, albinele, amiezile“. (T. Arghezi, „Brotăcelul“, „Săptămîna CFR“, 12 septembrie 1943.)
Pandemie. Într-unul din caietele din Folderul Posibile eseuri găsesc acest pasaj din Arghezi, care ne lămurește într-un fel ce s-a întîmplat cu omul în fața Pandemiei:„Oricît şi-ar face omul o patrie din cetate, oricît s-ar înmulţi cărţile în rafturi, oricît s-ar amăgi el cu o viaţă de apartament, de spectacole, de vitrine şi de trotuar, un singur fir de iarbă îl turbură şi-l răstoarnă. E pămînt şi dedesubtul oraşului, clădit pe rînduri, suprapuse ca nişte lăzi şi coşciuge, dar acest pămînt, poluat de scursori şi lătură, spurcă lutul şi-l jigneşte“.
Aparența și esența. Caragiale despre România începutului de veac XX în legendarul eseu „ !907. Din primăvară pînă-n toamnă”:
„În adevăr, poate că nici într-un stat din Europa cel puţin, nu exista atîta extravaganta deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască“.
Teza e folosită de Caragiale pentru a explica un fapt – uimirea stîrnită în Europa de Răscoala de la 1907. Statul român trecea peste hotare drept un „stat de ordin par excellence”. Mai ales că în 1906, s-a sărbătorit, printr-o expoziţie jubiliară pompoasă, patruzeci de ani de domnie a lui Carol I. Justificabilă astfel tresărirea continentală în faţa prăpădului ivit şi crescut parcă din neant.
Gazetarul politic vrea să spună că aparenţa era înşelătoare, o biată mască. Formulînd astfel teza deosebirii dintre imagine şi realitate, Caragiale devine un realist al vremurilor de azi.
Într-adevăr, şi azi există „o extravagantă deosebire” între „fiinţă şi mască”, între imagine şi realitate.
Poate şi pentru că imaginea e subiect de tăvălire al unei armate de specialişti: consilieri ai politicianului, purtători de cuvînt, directori ai departamentelor de Comunicare şi mai nou, ceea ce se numesc politehnologii.
Fii primul care comentează