Complexul realist-socialist. Cercetători mai proaspeţi ai istoriei contemporane susțin în presa TeFeListă, cea care se adresează inșilor cu creierul ca un patinoar, că în august 1968 Nicolae Ceauşescu şi-a urmărit propriul interes de a rămâne la putere. Orice politician care se respectă şi care diferă, aşadar, de ţărăncuţa din cântecul lui Ion Vasilescu, naivă în şiretenia de a veni noaptea la pârâu, când, între noi fie vorba, putea fi violată în grup, îşi asumă ca scop cucerirea şi păstrarea puterii. A crede, de exemplu, că Napoleon s-a dus până la Moscova şi retur de dragul exclusiv al Franţei, înseamnă a pica în păcatul literaturii realist-socialiste, literatură în care eroul principal murea de dragul unui şurub în plus şi suferea nu pentru că-l înşelă nevasta, ci pentru că nu reuşea să depăşească planul. Altfel spus, realismul socialist excludea din acţiunile individuale motivaţiile omeneşti, singurele care fac destinul insului muritor, subordonând viaţa cotidiană până în cele mai mici fleacuri idealurilor abstracte. Nenorocirea prozei din timpurile staliniste stă în crearea unor personaje artificiale, personaje rupte nu din viaţă, cum pretindeau editorialele de îndrumare, ci din ziare şi broşuri.
Omul politic fiind înainte de toate om şi nu ponei, acţiunile sale de esenţă stau sub autoritatea patimilor carnale şi sufleteşti. Cea mai mare dintre acestea rămâne la omul politic autentic – şi subliniez autentic, deoarece poţi fi om politic şi din întâmplare – nevoia de putere. Astfel, interesul de a cuceri sau de a păstra puterea e de la sine înţeles în orice gest mai acătării al omului politic de-adevăratelea. A ţine morţiş să precizezi că Nicolae Ceauşescu şi-a urmărit şi interesul propriu în august 68 înseamnă a sugera că făcea excepţie printre politicieni, ceilalţi fiind mînaţi exclusiv de interesul naţional sau de alte interese ce fac de obicei calul de bătaie al iscăliturilor de materiale proaste.
Nu din această cauză, istoricii de lume nouă se chinuie să menţioneze interesul personal al lui Ceauşescu. Gestul, de prisos, altfel, se explică prin tributul plătit clişeelor anticomuniste şi anticeauşiste, extinse ca nişte pecingini din gazetăria de hârtie galbenă lîn cercetarea istoriei. Care cercetare riscă să fie astfel un soi de gazetărie ieftină.
*
Și Opoziția e de vină. Atât de des invocata ordine de drept a traversat, din decembrie 1989 şi până acum, numeroase şi dificile examene. Fiecare dintre acestea a constat în confruntarea frumoaselor principii ale democraţiei cu nemiloasa realitate. Victorioase ar fi trebuit să iasă principiile, pentru că esenţa ordinii de drept stă în respectarea cu orice preţ a principiilor sale fundamentale. Fără această voinţă îndârjită de a face să triumfe, în orice împrejurare şi în orice loc, principiile, democraţia riscă să fie biruită din interior de eternul său duşman: dictatura. Din nefericire, cele mai multe dintre examenele vieţii au fost trecute de democraţia noastră cu o notă mediocră. Ordinea de drept a fost jertfită pe altarul bătăliei pentru putere. Principalul vinovat sunt guvernanţii. Să amintim, în acest sens, cele 4 mineriade, contrademonstraţiile din prima parte a lui 1990, diversiunile din 18 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, campaniile electorale murdare, răsturnarea guvernului Roman, arestările din vremea guvernării CDR, demiterea premierului Radu Vasile, condamnările sub presiunea presei şi a opiniei publice, jihadul declanșat de Binomul SRI-DNA, secretomania regimului Iohannis. Nota lor comună? Punerea la îndoială a ordinii de drept de către puternicii zilei pentru a rămîne mai departe pe locurile ocupate după evenimentele din decembrie 1989. Opoziţia, la rându-i, îşi are partea sa de responsabilitate. Ea a sprijinit numeroase încălcări ale ordinii de drept numai şi numai pentru că îi serveau în bătălia împotriva puterii.
Fii primul care comentează