Înghețata sovietică e net superioară celei americane

Scânteia din 22 septembrie 1948 publică ample relatări de la Sărbătorirea Zilei Scânteii în București și în țară duminică, 19 septembrie 1948, când s-au împlinit Patru ani de la apariția primului număr legal al Scînteii. Pe frontispiciul ziarului, în stilul presei interbelice, la care ziarul va renunța nu peste mult timp, luând drept model cenușia Pravdă stalinistă, scrie cu litere de o șchioapă:

„Ziua Scânteii, o zi minunată pentru poporul muncitor. Întreaga populație muncitoare a Capitale s-a mutat pentru o zi în Parcul Național.”

E vorba de o manifestare cultural artistică și politică organizată pentru bucureșteni în Parcul Național. Ca la orice astfel de acțiune au fost amenajate standuri de cărți. Ce cumpără Poporul muncitor, potrivit reportajului publicat de ziar sub titlul Cum a fost sărbătorită «Ziua Scânteii»?

„Mii de oameni se înghesuie să cumpere cărţi.
La standurile de cărţi, stau înşirate pe mese mii şi mii de broşuri şi volume de teorie marxist-leninistă. Lumea se perindă, răsfoieşte şi citeşte cu interes titlurile de pe copertele colorate.

Un muncitor cumpără Istoria Partidului. Şi-a rupt cu greu 100 de lei din buzunar. La început a ezitat. Apoi a triumfat setea de a cunoaşte. În ochii lui străluceşte bucuria.

Un ofiţer, după o căutare îndelungată, găseşte în sfârşit revista teoretică a Partidului «Lupta de clasă», pe care o cumpără imediat şi o recomandă şi altor doi ofiţeri cu care se întâlnise.

Şi în locul lor alţi zeci şi zeci de oameni cumpărau cărţi. Volume ale clasicilor marxism-leninismului, broşuri cuprinzând documente de partid sau opere ale monumentalei literaturi sovietice.

Setea maselor pentru cultură, pentru o literatură care le învaţă cum să lupte şi să muncească pentru o viaţă mai bună, se putea vedea atît de bine la aceste standuri.”

În Parc, semnalat de reportaj ca neîncăpător, s-a amenajat o scenă pentru spectacole:

„Scena principală, de proporţii nemaivăzute la noi, mulţumeşte pe toţi prin vizibilitatea perfectă ce o oferă. «Ar fi bine să o facem de piatră, zidită». Oamenii muncii nu se mai simt spectatori, ci stăpâni în casa lor, se gândesc la viitor. La viitorul luminos, spre care ştiu că Partidul îi conduce pe o cale anevoioasă, dar sigură.”

Scânteia consemnează cu deosebire reacțiile spectatorilor la cele derulate pe scenă:

„Când oamenii de pe scenă şi cei care-i ascultă sunt una
O muncitoare îşi alăpta copilaşul, dar o vedeai urmărind parcă cu sufletul la gură povestea tovarăşei care la 47 ani învaţă carte, pornind de la cuvântul atât de simplu şi atât de adânc «Partidul»… În timp ce pe scenă se interpreta «Balada tovarăşului căzut împărţind „Scânteia” în ilegalitate» vedeai muncitori cu câte o lacrimă sticlind în colţul ochiului. Unii retrăiau momente ale luptei din ilegalitate, alţii şi-aminteau de tovarăşi căzuţi în luptă, se gândeau ce a însemnat în propria lor viaţă Partidul, cum i-a plămădit, le-a schimbat viaţa, i-a făcut să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă a fi om…”

Aceasta e partea dedicată misiunii numite educarea dragostei față de partid, față de Măreața Uniune Sovietică.
Iată însă și partea dedicată de reportaj misiunii de a stârni ura împotriva imperialiștilor:

„Dar, în acelaş timp, sute de mii de oameni au aplaudat reuşita creaţie a lui Mircea Crişan, care a prezentat imitaţia unui film american chipurile «educativ» (un chef într-un bar, o spargere în subsolul unei bănci, o urmărire cu automobilele poliţiei), «Radio Londra» a lui Stroe în care erau ridiculizaţi oamenii veşnic «bine informaţi», folosiţi de burghezie ca răspânditori de svonuri şi pe Miţa Atlantista, al cărei cântec ţigănesc a fost, cu tot tonul său glumeţ, un strigăt de ură împotriva rasismului, şi o mărturie de solidaritate, de încredere în clasa muncitoare care a dat şi batjocoriţilor şi umiliților de până ieri, putinţa de a vedea recunoscîndu-i-se demnitatea de oameni. Da, spiritul de clasă a pătruns întreg spectacolul.

Sute de mii de oameni au râs cu hohote ascultîndu-i pe Nicolaide, Ţăranu şi Tomazian prezentând «argumentele» postului de radio Ankara sau ale chiaburilor?
Nu e de mirare că numerele programelor desfăşurate pe cele 6 scene din Parcul Naţional, au plăcut atât de mult oamenilor muncii de cele mai variate niveluri culturale. Spiritul de clasă, spiritul de Partid, reieșea limpede din însuși caracterul popular al grandioasei serbări, organizată, interpretată de popor, pentru popor. Combativitatea de clasă ca şi arma puternică a criticii şi autocriticii se vedeau atât în programul artistic, cât şi în panourile care îndemnau la luptă şi la vigilenţă împotriva exploatatorilor de la oraşe şi a celor de la sate, împotriva imperialismului si a social-democraţiei de dreapta, sau demascau corupţia, înfumurarea. ÎNCREDEREA ÎN PARTID, ÎN COMITETUL SĂU CENTRAL, ÎN JUSTEŢEA DRUMULUI PE CARE MERGEM SPRE CONSTRUIREA SOCIALISMULUI, BUCURIA DE VIAŢĂ, OPTIMISMUL SĂNĂTOS PE CARE NU-L POATE AVEA DECÂT O CLASĂ CARE ARE ÎN FAŢĂ VIITORUL, CARE-L FĂUREŞTE EA ÎNSĂŞI, A FOST TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A PROGRAMULUI.”

Serbarea populară de Ziua Scânteii dă ziarului prilejul de a lansa teza diferenței de clasă în receptarea unui spectacol artistic:

„Nu, un astfel de program nu ar fi putut fi pe gustul burgheziei, de aceea însă el a stârnit însufleţirea, entuziasmul a sute de mii de oameni ai muncii. Şi tocmai pentru că spiritul de clasă, spiritul de partid, erau prezente pretutindeni, dansurile şi cântecele sovietice au prilejuit manifestaţii de dragoste puternică, de ataşașament față de marea Țară a socialismului.”

De tip nou devine formula clișeu menită a reaminti că noua orânduire e net diferită de alte orânduiri din Istorie prin noutatea realităților. Reportajul din Scînteia descoperă cu prilejul Serbării comerțul de tip nou:

„Tot întinsul Parcului e punctat de restaurantele şi cofetăriile de Stat şi de fructăriile APROZAR-ului. Toată lumea îşi poate permite să mănânce cu banii puţini de la «Athénée Palace», «Carpaţi», «Kiseleff», «Republicii», etc. Toate restaurantele şi cofetăriile de Stat din Capitală şi-au deschis «sucursale» în Parcul Naţional. Nu ştii ce să iei mai întâi: struguri, brumaţi, mere rumene, pere zămoase, bomboane, prăjituri, gogoşi, limonadă. Grătarele te îmbie: mititei, peşte prăjit, brânzeturi, ardei graşi, roşii mari, băuturi la ghiaţă, vin, bere, îngheţată, un belşug nemaipomenit. Totul e proaspăt, atrăgător, ieftin. Munţi de pâine, stive de lăzi cu fructe, sute de mii de nuci.

— Belşug tovarăşe,, marfă cât vrei.
— Şi ieftin frate. Ce, parcă la noi e ca la ăi «blagosloviți» de ajutorul american?! Acolo sunt stăpâni milionarii, aici suntem stăpâni toţi ăştia care muncim. Şi iacă sunt mândru că am reuşit că facem ce vedem aici. Numai gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă la o astfel de serbare ar fi venit negustori particulari, cu preţurile lor scumpe şi toate păcatele lor. Da’, aşa când mă uit, şi văd atâta belşug şi atîta ieftinătate pentru atâtea sute de mii de oameni, parcă-mi dau seama de câtă putere e’n mâinile noastre şi de ce putem face noi, când luptăm şi muncim uniţi.

— Ia, dă-mi şi mie doi mici, o bere, şi pîine.
— Patruzeci de lei toate.”

Reportajul are un moment pe care mi-e greu să-l explic. E vorba de un incident în chestiunea sortului de înghețată pus în vânzare:

„La îngheţată, în orele prânzului, e multă aglomeraţie. O fată cere: dă-mi şi mie îngheţată americană.
— Ce americană? spune revoltată tovarăşa Constanţa Feleşcanu. E îngheţată populară «Eskimos», aşa-i spune, fabricată după metodă sovietică.”

Suntem în 22 septembrie 1948. Războiul rece bate din aripile sale înspăimântătoare. Presa, gazetele de perete, afișele sunt pline de denunțări ale imperialismului american. Și în această atmosferă, la Ziua Scânteii, o zi revoluționară, antiimperialistă, o tânără cere înghețată americană? E greu de crezut. Admițând că o tânără total lipsită de spirit revoluționar, posibilă candidată la trimiterea în lagăr, ceruse la un chioșc amenajat de Ziua Scânteii, într-un decor dominat de literele arzânde ale lozincilor prosovietice, o înghețată americană și nu sovietică, rămâne ciudat gestul Scânteii de a publica un asemenea moment contrarevoluționar. Dacă mă gândesc bine, o asemenea scenă n-a existat. Și asta deoarece înghețată americană nu exista în comerț nici măcar dinainte de venirea comuniștilor. Putem presupune o tânără glumeață, dar la vremea respectivă astfel de glume nu dădeau de loc bine. De unde trag concluzia că scena e o născocire a Scânteii pentru a mai înviora textul, altfel plicticos și mai ales a semnala existența pe piață a unei înghețate net superioare celei americane prin faptul c-a fost produsă după o rețetă sovietică!