Dacă ar fi să credem lui Armand Călinescu, din Însemnările politice, editura Humanitas, 1990, în anii interbelici se remarcă o permanentă înghesuială la a sta de vorbă cu regele Carol al II-lea. Din câte spune fostul prim-ministru, rezultă că viața politică românească avea drept moment central audienţa la Palat. Întîlnim în paginile jurnalului sute de consemnări în genul: X a fost în audienţă la rege, Y a cerut audienţă. Când regele refuză o audienţă cuiva, respectivul se dă de ceasul morţii:
„29 octombrie. Văd pe Mihalache: pare puțin descurajat. Regele nu i-a acordat încă audienţă.“
Mare emoție colectivă când cineva nu e primit. La ieşire, respectivul e iscodit cu vie tulburare. Ce a zis regele? Cum era? Era descheiat la prohab? Se scobea în nas când a vorbit de mine? Cei interogați dau şi ei audienței notele unui moment de răscruce de destin:
„2 martie. La Titulescu, 3 ore. Este şi el îngrijorat de situație, a găsit pe rege schimbat.“
Toţi sunt preocupați de ce a zis regele despre ei şi despre, adversari. Membrii triburilor consideră Zeul lor ca pe un personaj enigmatic, ale cărui păreri au putere de viaţă şi de moarte asupra lor. De aceea, o parte din viaţa acestor triburi e consacrată efortului de a descifra ce are de gând să facă Zeul. Ceva asemănător se întâmplă şi cu politicienii români interbelici. Iată câteva însemnări semnificative în acest sens:
„Aflu de la el (Mihalache – n.n.) că Gusti, care a fost în audienţă, i-a comunicat că regele nu înţelege ce este cu statul ţărănesc. (…)”; „De la Sîngeorgiu aflu că Goga a fost nemulțumit de audienţa lui la rege. Regele nu i-a mai vorbit cu căldură despre un guvern de dreapta cum o făcea altădată…”
Marele Titulescu însuşi e un fel de poştă între rege şi politicieni:
„Pe când eram la Mihalache, pe la 3 soseşte prima veste. Titulescu, care venea de la Palat, ne spune în mare taină şi rugîndu-ne să nu transmitem nimănui, că astăzi după-masă, în conversație cu regale, spunîndu-i că Mihalache e contrariat, regele i-a răspuns: «Titulescu, voi aduce la guvern pe Mihalache şi pe nimeni altul. Ne vom mai întâlini, şi eu am obraz.»“
Autorul Însemnărilor… nu e un oarecare. E vorba de Armand Călinescu. Unul din liderii PNȚ, deputat, ministru, prim-ministru. Nici cei despre care scrie nu sunt nişte pițigoi politici. Sunt şefi de partide, miniştri, prim-miniştri, oameni care vor rămâne în manualele de istorie. Cum se explică atunci această exasperanta pândire a lui Carol al II-lea? Cum se explică transformarea unui banal junghi regal într-o răscolitoare chestiune de stat, într-o preocupare a unui întreg partid? Cult al personalităţii? Fascinație produsă de personalitatea lui Carol al II-lea? Nici vorbă. Explicaţia? Numirea unui nou guvern depindea de rege. Dacă reuşeai să-l convingi, acesta îl demitea pe cel anterior şi te aducea la putere. Cu mandatul de organizare de alegeri generale. Or, cum alegerile erau câştigate totdeauna de cel aflat la guvernare, totul depindea de capriciile regale. De aceea se învârt toţi în jurul lui Carol al II- lea. Mierea nu e el, ci puterea.
Ar fi riscant să pariem pe obiectivitatea lui Armand Călinescu. Omul, după cum îl trădează chiar propriile note, e vârit în toate com- binațiile politice. Viaţa i se consumă în întâlniri, intrigi, discuţii şi aşteptări mărunte, tipice de altfel politicianismului interbelic. Totuşi, unele adevăruri din Însemnări… trebuie luate în serios. Mai ales cele ce nu sunt spuse direct, ci doar sugerate, lăsate priceperii cititorului să le desprindă de-a lungul lecturii. Unul din acestea îl vizează pe Nicolae Titulescu. Legendele suferă de un mare dezavantaj. Se nasc şi rezistă prin superficialitatea noastră. O slăbiciune de care nu suntem, totuşi, vinovaţi. Responsabilă e însăşi scurtimea vieții. Trăim prea puțin pentru a mai avea timp să verificăm totul. Lipsiţi de acest răgaz, n-am putut citi tot ce s-a scris despre anii interbelici. De aceea am preluat şi noi, dându-i credibilitate de axiomă, imaginea unui Titulescu de statură europeană. Îl ştim, fără a putea spune precis de unde, ars de problemele continentale, formulînd profeţii tulburătoare, bătându-se să salveze continentul de ameninţarea hitleristă. Îl vedem, ori de câte ori îi auzim numele, nu numai deasupra măruntelor bătălii dâmbovițene, dar şi deasupra hotarelor naționale, aparţinînd mai degrabă lumii decât României. Însemnările politice ale lui Armand Călinescu ne propun însă un alt personaj. Titulescu e vârât până în gât în furnicăraia vieții politice româneşti. Marele bărbat european, cel din care au făcut o legendă, nu se deosebeşte cu nimic de politicienii noştri balcanici: sătui de intrigi, de pătimaşi ai ciolanului, de şmecherii orientale. E drept, prestigiul său european îşi spune cuvântul. Faţă de Carol al II-lea e mult mai vertical decât ceilalţi politicieni. Amintirile lui Armand Călinescu ne sugerează că regele îl trata altfel decît pe ceilalți tovarăşi de politică. Totuşi, mort şi el după ciolan, Titulescu e în stare de toate compromisurile. O notă din Însemnările… lui Armand Călinescu spune totul despre această micime:
„Văd pe Mironescu şi îi spun că nu înţeleg atitudinea lui Titulescu. Poate urmăreşte să facă el un guvern.
Mironescu zice că lucrul e posibil, căci Titulescu, pentru aşa ceva e gata să se unească «şi la dreapta şi la stînga». Cu Goga aşa s-a împăcat încă de la Gărdeni, astă-vară. Poate Titulescu în acest scop are nevoie de oarecare timp, pentru a-şi pregăti formula.“
Fii primul care comentează