Nici în cele mai urîte vise despre libertate nu m-aș fi putut imagina așteptînd să primesc un rezultat al votului dintr-o comisie de cercetare a adevărului. Rămîne, se șterge sau se închide? Pe la începuturile mele jurnalistice am trecut de cîteva ori prin fața ghișeului de la care se puteau ridica paginile cu articolele scoase de cineva de după. Un cenzor tăia sau dădea undă verde unui material. La debutul meu, ghișeul era deja închis. Procedura cenzurii nu mai funcționa de niște ani. Pînă și comuniștii trecuseră la un soi de modernizare. S-au mulțumit să trimitem sumarul la Secția de presă a CC, cît pentru a semnala subiectele, cît pentrru a lăsa impresia că există cineva care supraveghează conținutul. Așa s-a născut și autocenzura. Cei cuminți se conformau, cei încă preocupați de libertate mai încercau cîte o strîmbă, cîte o șopîrlă. Efectele erau oricum nule.
Încep să cred că, dacă în acei ani ar fi fost eliminate atîtea articole și emisiuni cîte au fost șterse în această perioadă electorală, cu siguranță că regimul comunist s-ar fi clătinat mai repede. Poate chiar ar fi capotat.
Acum plouă cu sancțiuni de la „comitete și comiții”. Una-două afli de pe net că articolul cutare a dispărut. Că un cont al unui jurnalist celebru a fost închis. Că o emisiune a fost ștearsă. În anii proletcultismului, securitatea ridica noaptea. Acum, articolele și emisiunile dispar ziua, la lumina zilei. Cu un comunicat. Te trezești cu mesaj în cutiuța poștală. „Ați încălcat regulile comunității”. Înainte, dacă aveai nemulțumiri, scriai la Europa Liberă, la Vocea Americii. Sau fugeai. Acum mai poți da acatiste. N-ai la cine reclama și nici unde să fugi.
Cultul în cap premier Marcel Ciolcu este hotărît să păzească societatea de amenințarea știrilor false, numite internațional „fake news”. Să fie o dovadă că luptăm împotriva fantomaticei coruperi a alegătorilor, mai ales după anularea alegerilor din decembrie. Numai că „fake news” a devenit tot ce nu convine, tot ce nu place, tot ce este părere șchioapă născută din incultură, din lipsă de informare și dintr-un tupeu părerist care, pe meleagurile noastre, atinge forme paroxistice, greu de imaginat. Viață personală, bîrfă, ecouri, obsesii, amenințări, totul circulă și se consumă și se uită. Pe la noi, totul este sau poate fi fake news. Nu mai există nici o graniță între cel care mănîncă literele sau scriu cu jumătăți de cuvinte, care bolborosesc, bat cîmpii, se exhibă și cei care exercită o profesie, care trăiesc din redactare și transmitere de știri și documentare, care se implică în dezbateri și promovează diferite puncte de vedere.
Pe de o parte, universul s-a umplut cu maculatură informațională. Toată lumea scrie, comentează și interpretează și se întrece în profeții. Fenomenul a avut „norocul” de a se întîlni și cu viziunea progresist democratică a funcționarilor de la Bruxelles, tutelați de Ursula von Der Leyen, cea care a născut în mare grabă și vizibilă pripă o Recomandare și a stipulat înființarea de „comitete și comiții” care să aplice sancțiuni, să supravegheze spațiul virtual și să decidă ștergerea de articole, de postări, de înregistrări periculoase pentru democrație, pentru persoane, pentru grupuri mari de putere. Așa s-au născut comisii de supraveghere a știrilor false, apelurile la semnalarea de știri false (care după cît pricepe, după cît îl duce mintea și după ce interese și adversari are!). Legea 50/2024 a fixat cadrul legal, iar cultul în cap prim-ministru Marcel Ciolacu împreună cu partenerii de coaliție au susținut sau au desemnat responsabilii. Guvernul are și cîteva antecedente culturale, gramaticale și politice de antologie. A susținut pentru diverse „dregătorii” și a numit pe funcții alte persoane culte în cap în materie, genul miniștrilor Culturii de tip Lucian Romașcanu (promovat agent secret de influență binefăcătoare asupra lui Donald Trump), Raluca Turcan (specialistă în expoziții internaționale de tezaur), Natalia Intotero (învățătoare) și pe multe alte criterii sau pe aceleași, cu tot felul de experți, specialiști, doctori în științe (și pe bune, dar cei mai mulți „fake”!). Asociațiile profesionale ale ziariștilor au murit și au fost îngropate cu succes și au mai supraviețuit doar ca surse de pensii suplimentare. Cît privește calitatea pregătirii profesionale și a cadrului de exercitare, Dumnezeu cu mila! Cine scrie e ziarist, cine vorbește este tot ziarist, producător de mesaje, triktokist, ziaristul este și comentator, și procuror, și tiktokist, și cetățean, și cață, și stăpîn incontestabil al adevărului despre care vrea să spună ceva. Ca și cei care îl analizează, evaluează și votează decizia care obligă la facturarea articolului, fie la ștergerea celor scrise de el.
În materie de „coruperea alegătorului” (noutate tembelă și absolută!) între televiziunile care încasează pentru prostii și minciuni cu zecile sau sutele de mii de euro pe oră și tiktokistul cu postarea interzisă este doar o diferență de factură și de TVA. Nimic în plus.
Și cu Legea 50/2024 a început campania europeană anti-fake, o campanie super „ursulită” în România.
Legea 50/2024, semnată de Alfred Simonis și Sorin Câmpeanu (Camera Deputaților și Senat) spune clar:
”Autoritățile relevante au obligația de a se pronunța cu privire la conținutul ilegal existent în mediul online” (art. 2 lit.b).
Se pricep sau nu, agenții anti-fake news trebuie să raporteze și să decidă ce este ilegal. Adică fake news. Adică periculos pentru democrație. Adică pentru alegeri. Adică pentru coruperea alegătorului. Cu ajutorul publicului chemat și el să reclame și să sesizeze, chiar dacă uneori operațiunea de sesizare se desfășoară și cu ajutorul partidelor și organelor. În fond, ajută și ele.
Vânătoarea de știri false se întețește și este condusă de experții Marcel Ciolacu, Alfred Simonis, Sorin Câmpeanu, Ilie Bolojan, Cătălin Predoiu, SRI, Parchetul General, Ministerul de Interne, Coaliția de guvernare etc., plus televiziuni și radiouri plătite la greu pe post de hăitași ai știrilor și autorilor de știri false care aleargă nebunește mai ceva ca iepurii pe cîmpiile infinite ale internetului.
Fii primul care comentează