Prozator. La 1 ianuarie 1894, Caragiale îi trimite unui anume G.N. Grideanu o Carte poştală.
Zic, un anume, silit de împrejurări. Excelentă ca transcriere exactă a epistolelor marelui dramaturg, Corespondenţa, editată de Academie în seria Opere, păcătuieşte prin absenţa referirilor la persoanele, contextul şi subiectele abordate. Scrisorile lui Caragiale sunt încântătoare şi luate în sine. Ele şi-ar spori infinit importanţa dacă ar fi însoţite de note de istorie. Contează din acest punct de vedere cui îi sunt adresate scrisorile sau chiar cărţile poştale, ce subiect e pus în discuţie, motivele pentru care scriitorul pune mâna pe toc.
Pentru a şti cine era G.N. Grideanu şi de ce-i scrie astfel Caragiale, am cotrobăit mult prin dicţionare, inclusiv prin faimosul Dicţionar al Contemporanilor, întocmit de Dim R. Rosetti.
Jale mare.
Nimic despre personaj în Enciclopedia română, scoasă la Minerva, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat al editurii Cartea românească, în Enciclopedia Cugetarea, realizată de Lucian Predescu.
Mă resemnez cu datele trecute de Caragiale la Destinatar:
„D-sale
Domnului G.N. Grideanul
Membru etc., etc., etc. român
La magazinul său propriu cu firma
La Coconaşul tricolor
Loco”.
Caragiale trimite Cartea poştală unui „apropitar” de magazin, probabil alimentar. Astfel se explică într-un fel conţinutul.
Savoarea textului – un text de circumstanţă, în genul celor iscălite de Nichita Stănescu pe Notele de plată de la restaurant – ţine însă de autor.
De genialul Caragiale care face proză pînă şi pe Cărţile poştale:
„Crenvirştul internaţional salută cu respect cârnatul român.
Berea cosmopolită felicită cu stimă pelinul naţional.
Berarul Caragiale salută şi felicită cu dragoste pe confratele său d. G. Grideanu, supranumit Cconaşul român.La mulţi ani cu fericire şi cu toate cele dorite,
I.L. Caragiale
Membru român al Societăţii internaţionale a Chelnerilor din tânărul Regat al României”.
*
Gospodar. Am început în aeroport (chiar și la coada de la boarding) volumul V al Stenogramelor. Cel puțin până acum sînt ședințe conduse de Mareșal. Trec în viteză peste ele: sunt toate consacrate aprovizionării și îndeosebi Războiului cu specula deschis și susținut de Mareșal.
Ce remarc?
Obsesia Mareșalului de a controla totul, de a impune totul. Intervențiile sale din ședințe mărturisesc vizite surpriză în piețe, de cele mai multe ori sub acoperire de client obișnuit. Amuzantă mi s-a părut o discuție cu o precupeață din Ismail, relatată miniștrilor în ședința Consiliului de aprovizionare din 7 octombrie 1941:
„Pătlăgele roșii, când nu se scumpiseră, erau 5-6 lei kg, pentru bulion mi s-a cerut 100 lei kg, când pătlăgelele roșii erau numai 2 lei la Ismail. Am protestat. Am întrebat câte kilograme de roșii sunt necesare pentru prepararea unui kilogram de bulion. Mi s-a spus că trei kilograme. Precupeața, de la care cumpăram, mi-a spus aceasta. Și atunci am întrebat-o de ce a cerut atât pentru bulion. Ea întors-o numaidecât și mi-a răspuns: Eu cer, dacă mi se dă. Îndată ce a văzut că o aduc la realitate, mi-a spus că ea a cerut acest preț, dar asta nu însemnează că și vinde la prețul cerut, fiiindcă nu-i dă nimeni cât cere. Nu știa cine sunt.”
Acesta e Mareșalul.
Un soi de șef al aprovizionării pe unitatea militară care e România.
Merge prin piețe, întreabă cât sunt roșiile, se enervează să sunt prea scumpe, efect al speculei, după care vine în Consiliul de miniștri, îi ia la bastoane pe miniștri, dovedind că știe mai bine ca ei realitățile, și în final impune legi, hotărâri de Guvern. Față de miniștri e limpede că are o superioritate ivită nu numai din postura de Conducător, dar și de șef care face teren, care cunoaște realitățile mai bine ca toți.
Soluțiile Mareșalului sunt toate de forță: trimiterea în lagăr, împușcarea, bâta. Cu toate acestea, ședințele Consiliului de miniștri dau seamă de o corupție invincibilă. Specula, învârteala, ciupeala, goana după îmbogățire ilicită sînt realități pe care nu le poate birui nici un regim de autoritate militară precum cel al Mareșalului.
Fii primul care comentează