Moartea lui Salameh

Sfîrșitul lui Nawaf Salameh seamănă puțin cu cel al lui Dan Petrescu și Dan Adamescu. Oameni întorși în țară după căderea lui Ceaușescu, ei s-au îmbogățit spectaculos și s-au prăbușit la fel de neașteptat.

 

Spre deosebire de aceștia, Salameh era un sirian din Valea Creștinilor (Antiohia), venit la studii în România (facultatea de medicină) și cu un rezidențiat în Grecia, de unde a și cumpărat făbricuța Alexandrion (așa-zis cognac  grecesc, frate mai mic cu Metaxa).  Nawaf Salameh a fost între puținii  producători de alcool care au supraviețuit perioadei în care la noi se produceau vodcă și brandy pe la toate colțurile și magaziile mai ferite. N-au supraviețuit decît familia Zetea în Maramureș, protejată de PSD, și Nawaf  Salameh, nu știu de cine, dar bazat pe o inteligență și pe o viteză de reacție cum rar mi-a fost dat să întîlnesc.

În vara anului 2014, într-o  discuție cu el despre una și despre alta, pe neașteptate, Nawaf Salameh m-a întrebat dacă aș putea să-l ajut să se implice și el în comemorarea a 300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu. „Ca să faci ce?“, l-am întrebat eu.

Voia să participe și el la ședința festivă a Academiei Române și să țină o conferință despre valențele economice  ale numelui Brîncoveanu. Știam că are pe piață brandul Brâncoveanu și că se străduia să-l promoveze pe diverse căi. Facea mereu comparație cu cognacurile Napoleon și Louis XIII. L-am privit lung și mi-am imaginat ce reacție ar putea avea  stafful  Academiei Române la o asemenea  propunere. Reproduc cu aproximare din memorie răspunsul meu:

„Tu crezi că academicienii ar privi cu simpatie lecția de  economie a unui producător de alcool pe seama unui figuri tragice din istoria României? Se vor uita la tine ca la felul 16 și îți vor refuza oferta înainte de a putea  argumenta importanța impactului economic. Unii chiar vor  rîde cu gura pînă la urechi!“. „Serios?“, m-a întrebat el? „Aproape sigur“, i-am răspuns.

S-a dezumflat ca un copil căruia îi crapă balonul cel albastru.  Nawaf avea o legătură specială cu România. Din studenție, din ajutorul Bisericii Ortodoxe Române și legăturile cu biserica lui din Antiohia, vorbea mereu despre o tiparniță donată de  Constantin Brâncoveanu, de prigoana creștinilor din zona  copilăriei sale. Când vorbeam, deja plătise reeditarea Bibliei de la București și multe altele.

În golul acela stingher de  conversație rămasă fără replici, mi-a venit o idee.

-Ce-ar fi să concepem noi premiile Brîncoveanu și să le acordăm și academicienilor cu operă importantă și marilor artiști și  scriitorilor care au marcat viața publică dintr-un an. Să fie o recunoaștere  a muncii lor, a  valorii, a sacrificiului lor. Și avem grijă să le decernăm numai celor care merită. Și premiul să fie o contribuție financiară la următoarea operă, fie ea  film, roman, cercetare istorică, spectacol de teatru. Să mai  rămînă ceva în cultură din acel premiul acordat.

M-a privit lung, curios, luminat.

-Se poate?

-Se poate! Și chemăm în juriu numai personalități importante și oameni de valoare. Și-i lăsăm să judece singuri, să semneze  decizia și să își asume propunerile. Noi  îi vom păzi să nu-și bage nimeni coada și premiile să fie curate și corecte. Și pe urmă le promovăm pe toate canalele.

-Chiar se poate?

-Se poate și pînă săptămîna viitoare îți aduc proiectul pentru Regulamentul  lor, pentru un juriu, pentru o gală de premiere și pentru promovare.

-Și cînd facem asta?

-Săptămîna viitoare, ai proiectul. Îi dăm drumul pînă la sfîrșitul anului.

Era joi. Vineri am plecat la Orăștie și tot drumul am exersat  detaliile acestui proiect cu fostul meu coleg de liceu Nicu Sîrghie. Conduceam pe rînd și ne întreceam în detalii despre organizare. Imaginam desfășurătorul în mersul mașinii. Am lucrat tot wekendul și luni i-am trimis  ciorna proiectului pentru „Premiile Constantin Brâncoveanu”.

Nawaf Salameh a fost entuziasmat. Voia un contract pe 10 ani. Pe  27 octombrie 2014, am avut prima formă a contractului între Alexandrion Group și Casa Serafim, editorul Cotidianul. Am acceptat și am semnat numai pentru 5 ani, iar apoi am început să bat la ușa academicienilor și a altor personalități din România. Căutam oameni pentru un juriu cu  greutate, ale cărui decizii să fie credibile și corecte. Și, în decembrie, am derulat prima ediție chiar în  Palatul Mogoșoaia, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.

A  fost un eveniment de impact, semn că publicul aștepta o recunoaștere a valorilor din diverse  domenii. Nawaf era  fericit. Voia mai mult. Si în străinătate, în rîndul românilor plecați peste granițe. Așa am organizat Gala Premiilor Brâncoveanu, la Londra, la Paris, la Munchen, la New York și în Cipru, pe scena Ateneului român sau în Sufrageria Palatului Regal și în spațiile  complexului muzeal de la  Mogoșoaia.

La un moment dat, l-am întrebat de ce semnează  dr. Nawaf Salameh, el fiind doar medic. Atunci mi-a spus că avea și doctoratul în științe militare. M-am crucit. Am înțeles că nu știam decît niște fragmente palpitante din biografia unui personaj complex.  Se intensifica scandalul cu plagiatele. I-am recomandat să nu mai semneze cu titlul de doctor. Drept  răspuns, mi-a adus exemplarul unei cărțulii pe a cărei copertă figura ca unul dintre cei doi autori. Era ceva cu teza lui de  doctorat. L-am ironizat și i-am propus  să uite de doctorat pentru că riscă un scandal de proporții. La o simplă răsfoire, cărțulia greu de găsit pe undeva arăta suspect, ca să nu zic dubios. Abia mai tîrziu, cineva mi-a trimis un pasaj dintr-o precizare aflată în Notele din Wikipedia. Îl reproduc:

„În 2005, a urmat cursurile  Colegiului Național de  Apărare, pe care l-a absolvit în cadrul celei de-a  14-a  serii. Între 2010 și  2013,  desfășoară  activități specifice de studii doctorale și, în 2013, obține titlul de Doctor în științe  militare și  informații în cadrul Universității Naționale  de Apărare Carol 1.”

În afara pasiunii sale pentru istorie, de legătura lui aproape mistică și profundă cu tragedia  Brâncovenilor, Nawaf  visa tot felul de megaproiecte economice, cu tot felul de culturi de cereale și fructe, cu producție de  single malt românesc, cu exporturi în Europa și în lume, inclusiv în Japonia și Brazilia. Culmea, i-au și ieșit. În cîțiva anide cînd l-am  ajutat să organizeze la ARCUB  evenimentul de lansare a producției de  single malt, am aflat vești despre exporturile Alexandrion în Europa, în America de Sud și în Japonia.

Ambiția lui a fost să dezvolte ceva și în SUA. Visa o fabrică de  whisky. A cumpărat un teren și s-a lansat într-o investiție. La un moment dat, s-a împiedicat de o prevedere din perioada prohibiției și a lui Al Capone. Presupun că atunci s-a apropiat de ambasadorul  României la Washington, George Maior, fostul director al SRI și mare sforar în politica românească, alături de Florian Coldea și Victor Ponta. Spera să obțină o derogare de la o lege prăfuită, dar încă valabilă în SUA. În plus, se încheia și contractul nostru pentru cei  5 ani. Se schimba și lumea.  Presupun că această legătură a dus și la numirea psihologului progresist creat pe net, inventatul și ultracitatul academician  Daniel David la conducerea juriului  pentru acordarea Premiilor „Constantin Brâncoveanu”. A fost primul  mare semn prost pentru ce urma.

Nawaf Salameh iese din scenă și lasă în urma lui o dezvoltare economică importantă și un proiect cultural care a marcat un deceniu de viață culturală românească.