Cu ultimele puteri, dar chiar cu ultimele, dau gata Suplimentul literar-artistic săptămânal. E ceea ce s-ar numi o muncă de Sisif, văzută până mai ieri ca absurdă, reabilitată spectaculos de Albert Camus, care ne-a convins că merită să urci bolovanul până-n vârf, deși știi că se va rostogoli înapoi, pentru că doar urcarea contează pentru tine. Nu citește nimeni Suplimentul literar-artistic. Cine dracu are timp sufletesc pentru proză, eseuri, note de călătorii, când politica oferă tuturor trăiri pătimașe? Eu totuși mă încăpățînez să-l fac în fiecare duminică seara. Pe de o parte, pentru că astfel pregătesc texte pentru eventuale viitoare cărți. Pe de alta, pentru că sunt de o încăpățânare de catîr când e vorba de a-mi îndeplini o misiune pe care mi-am asumat-o prostește.
Pentru rubrica Am citit pentru dumneavoastră, găzduind texte clasice alese de mine pentru cititori, mă opresc la Prefața scrisă de Nae Ionescu în 1934 la culegerea Roza vânturilor, întocmită de Mircea Eliade și apărută la Editura Cultura națională. Articolele tipărite sunt din anii 1926-1933. Am acasă Roza vânturilor, ediție anastatică, trimisă în lume după 1989 de Dan Zamfirescu, pe vremea când Nae Ionescu, acum interzis, se vindea bine. Cred c-am citit-o. Nu rețin dacă am parcurs și Prefața. Astfel că pentru mine lectura textului e nou-nouță. După ce o postez pe Supliment, mă gândesc să scriu câte ceva despre considerațiile lui Nae Ionescu de sub semnul a ceea ce aș numi Meditații asupra Presei. Las însă pentru a doua zi (pentru azi, adică) trecerea gândurilor pe curat.
Iată-le!
Asemenea tuturor marilor publiciști, situați prin cultură deasupra gazetăriei mărunte, Nae Ionescu are conștiința caracterului trecător al scrisului în presă, chiar și în cazul fericit al comentatorului vieții multilateral desfășurate:
„Ori cum ar fi însă – cronică sau material pentru un portret –, însemnările și comentariile acestea se prezintă cetitorului în condițiuni extrem de neavantajoase. Un articol de gazetă este scris în trepidația întâmplărilor cotidiene, și nu poate fi înțeles, în toată dreptatea, decât de cel care îl cetește în această trepidație. Ziua de viață publică este o cutie de rezonanță; și fără această cutie de rezonanță, care ea selectează valorile gazetărești, o activitate ziaristică își pierde și sensul și rostul.
Desigur, un ziarist aduce în judecarea lucrurilor și situațiilor un punct de vedere relativ statornic, care se trage ca un fir roșu de-a-lungul întregii lui activități. Dar, mai întâi, necesități tactice obligă adesea pe redactorul cotidianului să ia drumuri întortocheate și cel puțin aparent contradictorii, chiar dacă strategic obiectivele rămân aceleași; și mai apoi, pentru ca firul acesta roșu să se poată în adevăr desprinde de pe fondul confuz al faptelor zilnice, e nevoie de o anumită trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar.”
Publicistul răspunde eventualei întrebări privind acceptul de a-i fi strânse în volum texte presupus efemere. Răspunsul se constituie într-o definiție a comentatorului de politică internă și externă:
„De ce, totuși, având aceste păreri, am consimțit la publicarea lor în volum? Pentru că, ori cum ar fi, ele reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplări – sensuri și probleme. Ceea ce, pentru tinerii cari încearcă sincer să gândească politic, poate fi un început .”
Comentatorul desprinde din faptele și evenimentele cotidiene ceea ce el crede a fi permanțe.
Așa e!
Numai că în același timp se ridică întrebarea:
Permanențele, sensurile, semnificațiile sunt descoperite așa cum se găsesc în realitate sau doar (și) așa cum le vede analistul, potrivit convingerilor sale social politice și morale?
Indiscutabil, potrivit convingerilor profunde ale comentatorului. Dacă n-ar fi așa, n-am avea tot atâtea permanțe ale realului câți comentatori avem. Nae Ionescu, abil, refuză teza unui comentator care descoperă în realități doar permanențele pe care el le caută. El se vrea un simplu copist al semnificațiilor din realități. Comentariile sale nu sunt rodul unei personalități, ci al realității propriu zise, care-i dictează autorului ce să scrie:
„S-ar putea ca publicațiunea aceasta să mai aibă un neajuns. S-ar putea, anume, să se găsească cineva care să mă prindă cu ocaua mică a schimbării de atitudine sau – Doamne ferește! – a lipsei de originalitate.
S-ar putea – dar treburile astea nu mă privesc.Aș fi foarte trist dacă cei câțiva cetitori ai acestor rânduri mă vor socoti drept orgolios. Trebuie să spun însă că ce crede lumea despre puținătatea mea, mă interesează foarte puțin. În toate luptele pe cari le-am purtat, m-am dovedit așa de străin de «interesele» mele, așa de «neglijent» cu «cariera» mea, încât am dreptul, poate, să cer – nu numai prietenilor, dar și adversarilor mei – să nu acorde persoanei mele o importanță – în bine sau în rău – mai mare decît cea pe care o acord eu.
Originalitate? Eu știu câtă greutate se pune în lumea noastră pustiită de personalism pe originalitatea aceasta. Dar ce însemnează originalitate pentru un om care știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate sări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui, – și care nu-și poate dori altă funcțiune decât aceea de a formula, cît mai circulabil și deci cât mai rodnic, sensul vremii și al întâmplărilor pe care le trăiește? Nu e, oare, obiceiul nostru de a pune, prin numele nostru, fierul nostru de proprietate pe orice carte pe care o scriem, semnul însingurării uscate și cu nimic îndreptățitei individualizări sub care suferă încă omenirea.”
Fii primul care comentează