PSYOP. Din studierea Rapoartelor trimise de clericii militari de pe Frontul de Est Episcopiei de la Alba Iulia rețin îndeosebi Cultul personalității lui Partenie Ciopron, Episcopul șef al Armatei, mult peste Cultul Mareșalului, aproape inexistent. O fi asta tradiția BOR, de a face temenele mai marelui? Sau doar Partenie Ciopron, de a cărui semnătură depindea postul unui cler militar, beneficia de o asemenea slujire oficială?
Am luat cu mine cartea de la BAR și o fișez lungit în pat. M-a lovit o cumplită înțepenire de mijloc și ,pentru a pune un stick la pagina de memorat, fac eforturi însemnate. Treptat-treptat, îmi dau seama că Recreștinarea Rusiei, declanșată de BOR, sub conducerea Patriarhului Nicodim, era și o subtilă Operațiune de tip modern numită cîștigarea simpatiei celor cuceriți. Ca dovadă trebuie luate în calcul mai întîi conținutul predicilor ținute de preoții militari băștinașilor. Cele mai multe, așa cum arată Rapoartele, sînt îndemnuri către băștinași să asculte de ordinele armatei române, deoarece aceasta a venit ca să-i elibereze de Satana de la Moscova. Slujbele sînt menite să cobțină bunăvoința localnicilor. De aceea, activitatea misionară e puternic susținută și chiar încurajată de conducătorii Armatei, cum ar fi fi Ilie Șteflea sau Radu Corne. A fost eficientă formula? Pentru minima pacificare a teritoriului cucerit, da. Pentru soarta războiului, nu. Până la urmă, creștinii ruși care se grăbeau să vină la slujbele românești, tot colaboraționiști sînt pentru Armata Roșie. Există între Rapoarte unul despre o doctoriță care se răzgîndește în privința botezării fiicei, din simplul motiv că se teme de ce se va întâmpla după. Oricum, Recreștinarea Rusiei e și o operațiune psihologică specială ( PSYOP) a Armatei române pe Frontul de Est și e păcat că n-a fost studiată de istoricii noștri militari.
*
Parveniți. În volumul de Publicistică din opera lui Arghezi, smotocit zdravăn de cățeala Găgești Deal, dau peste tableta Pilda nu folosește, iscălită în Adevărul din 29 octombrie 1946. Debutul mi se pare cunoscut:
„E o vorbă adevărată, că nimeni nu învaţă nimic din trecut. Îndată ce o împrejurare face dintr-un individ de toate zilele un personaj şi-l pune cu o treaptă mai sus, îndată ce o caricatură se înavuţeşte, îndată ce un club de aventurieri pune mâna pe o putere, nu-i mai cunoşti.
Ei capătă un sentiment de supraoameni şi se aliază cu eternitatea. Se cred inamovibili şi veşnici.Am trăit câteva generaţii şi câteva dictaturi. Am îndurat jignirea celor mai excesive abuzuri. Am cunoscut oameni de nimic, aruncaţi dintr-o dată din ţărînă tocmai în vârful carului cu fîn, ca pepenii, furaţi la marginea drumului din bostană. Unii n-au avut vreme să ajungă deasupra, opriţi în traiectoria de lansare de un pai. Boala, moartea i-au zăticnit pe alţii, în plină desfăşurare. Ei puteau să-şi aducă aminte, subt cloroform, pe masa chirurgului, care le despica stomacul amăgit de la tocana de cârciumă la oticnirea de după stridii, caviar şi homar, cuvintele de agonie ale lui Neron:
Cîtămai meşterul piere!Ei redevin oameni de simţire, de-abia după ce cad, orice ridicare nemotivată de o personalitate ducând într-însa ameţeala şi precipitarea. Atunci, desprinşi cu înălţimea măcar, la o trecere prin ea, instantanee, izbitura îi doare şi mizeria morală, care însoţeşte contrastul, îi arată meschini şi laşi în stare de orice turpitudini, şi inconştienţa adaugă insului lor, funciarmente stupid, o sensibilitate furată de la martiri.”
N-am nici o îndoială.
Citatul ăsta l-am folosit cândva. În Istoria literaturii proletcultiste? Ia să vedem! Nu, n-am scris despre el în Istorie, deși – acum îmi dau seama – meditația asupra clubului de aventurieri putea fi receptat de paranoia comunistă ca o aluzie fără leac la comuniști. Din cîte-mi vin în minte, am folosit acest citat într-unul din comentariile mele inutile, publicate despre vreun potentat al clipei respective, devenit ulterior, după cădere, așa cum observă Arghezi, oameni de simțire.
Da, indiscutabil că într-un editorial l-am folosit, cred că știu și despre cine – despre un președinte, pentru a semnala sentimentul de supraoameni al celor parveniți.
Fii primul care comentează