Brişca lui Cicikov din romanul lui Gogol, Suflete moarte, se opreşte pentru ca pasagerul să-l întrebe pe un ţăran întâlnit pe drum cum se ajunge la Pliuşkin.
Ţăranul, care „căra spre casă o bârnă groasă, găsită pe drum”, răspunde doar după ce i se spune despre Pliuşkin că e zgârcit şi că-şi hrăneşte prost oamenii.
„– Aha! Peticitul, peticitul! strigă ţăranul.
Alături de cuvântul «peticit», mujicul mai adaugă un substantiv foarte nimerit, dar care nu se întrebuinţează în vorbirea mondenă, aşa că îl omitem. De altminteri vă puteţi închipui că substantivul lovise drept la ţintă, pentru că Cicikov tot mai zâmbea, deşi ţăranul pierise de mult din vedere şi brişca străbătuse o bună bucată de drum”.
Ce substantiv adăugase mujicul lângă peticit, nu vom şti niciodată. Gogol n-a mai apucat vremurile fătucilor de la televiziunile de ştiri pentru a fi constrîns să răspundă în timp ce se urcă în brişcă sau chiar în timp ce-şi desface cureaua.
Să fie, cumva, rahat, în varianta neaoşă?!
Oricum, sigur e că porecla e apreciată de Cicikov.
Asta nu e însă garanţie că era nemaipomenită.
Se vâră însă pe fir autorul, Gogol.
Lăsând să se înţeleagă că porecla întrunea culmea capodoperei, Gogol se avântă într-un elogiu fără limite al limbii ruse în varianta sa populară:
„O vorbă rostită la ţanc e ca un cuvânt scris şi, după cum spune un proverb, ce-i scris cu condeiul nu poţi tăia cu toporul. Şi cât de bine nimerit e tot ce a ieşit din străfundul Rusiei, unde nu există nici nemţi, nici finlandezi, nici alte seminţii, unde totul este get-beget, născocit de mintea rusească, de omul neaoş, căruia nu i-a tors mama pe limbă, care nu-şi clocoteşte cuvintele precum cloşca ce stă pe ouă până ies puii din ele, ci îţi trânteşte deodată o poreclă, ca un paşaport pe care o să-l porţi veşnic, şi apoi n-are rost să mai adaugi cum ţi-s nasul sau buzele – dintr-o singură trăsătură te-a zugrăvit din cap până-n picioare!”
Mă rog, noi nu credem că în materie de porecle rusa întrece toate limbile de pe glob, fie şi din faptul că nu ştim ce substantiv a adăugat mujicul la „peticit”. Fireşte, substantivul e ştiut de Cicikov şi de Gogol. Amândoi dau peste margini de entuziasmul stârnit de „vorba rostită la ţanc” a mujicului. Numai că Gogol nu procedează corect cu noi, cei care-l citim acum, la un secol şi ceva de la întocmirea romanului. Pe Cicikov îl înţelegem. Are alte treburi decât să ne spună nouă, muritorilor de azi, ce i-a zis mujicul.
Dar Gogol?
Gogol are timp şi, pe deasupra, pe când Cicikov se mulţumeşte să zâmbească o postată de drum, Gogol rămâne cu noi cititorii, ca să ne bată la cap cu măreţia limbii ruse şi, mai ales, cu măreţia Maicii Rusii faţă de alte ţări de pe planetă:
„Aşa cum nenumărate biserici, mănăstiri cu cupole, turle şi cruci împânzesc sfânta, evlavioasa Rusie, tot aşa nenumărate seminţii, generaţii şi popoare se îmbulzesc, forfotesc şi împestriţează faţa pământului. Şi fiecare popor care poartă în sine chezăşia puterii, care este plin de forţele creatoare ale sufletului, de individualitatea sa clară şi de alte daruri ale lui Dumnezeu, s-a distins în felul lui prin propriul său cuvânt, prin care, exprimînd un obiect, reflectă în exprimarea acestuia o parte a caracterului său. Cuvântul britanicului arată cunoaşterea inimii şi înţeleapta înţelegere a vieţii; cuvântul efemer al francezului are strălucirea unei fapte, strălucire ce se spulberă de îndată; germanul îşi ticluieşte cuvântul întortocheat, inaccesibil multora, inteligent, dar lipsit de forţă; însă nu există cuvânt atât de năvalnic, atât de vioi, parcă smuls de-a dreptul din inimă, care să clocotească şi să palpite atât de viu, ca o vorbă rusească rostită la ţanc”.
Să mă ierte Nikolai Vasilievici, dar toată poliloghia asta despre poporul rus care e ăl mai tare din lume e ca o piramidă cu vârful fixat pe un gol.
Poate că pentru el, substantivul e aşa de la ţanc încât ar putea să scrie nu o pagină, ci o sută despre clocotul sufletului rus.
Pentru noi însă, cântarea sa e aiurea.
E aiurea pentru că nu ştim despre ce poreclă e vorba.
E aiurea pentru că, la un moment dat, lăsându-l pe Cicikov să meargă cu brişca, scriitorul ne opreşte şi ne ţine un discurs.
Noi, care am pornit-o însoţindu-l pe Cicikov, într-o călătorie satirică prin Rusia gogoliană, suntem nepregătiţi cu totul pentru acest pasaj de ordinul pateticului.
De ce o fi simţit nevoia Gogol să-i trîntească o peltea naţionalist-pravoslavnică în mijlocul uneia dintre cele mai crunte denunţări ale mizeriei şi înapoierii ruseşti?!
Fii primul care comentează