Oradea, un model pentru toată țara

Am zis că trebuie să văd orașul despre care toată lumea care i-a călcat străzile spune că-i o minunăție, mare surpriză, o așezare care contrastează puternic cu tot ce am întâlnit în România.

O data, de două ori, de cinci ori, dar de zeci de ori am auzit Oradea în sus, Oradea de vis, Oradea paradis, Oradea ca în Vest, de parcă ar fi în altă lume. De ce acolo? Cum? Nu se poate repeta? Doar nu-i Valea Regilor cu piramidele din Egipt și nu e opera lui Keops!

Și mi-am rupt două zile din viața mea de bucureștean gata să abandoneze Capitala și am luat avionul de Oradea. Dacă nu-mi dau seama în două zile nu mă prind niciodată, am zis eu și am aterizat pe un aeroport amărât, insuficient pentru o cursă până la Sibiu sau până la Suceava, la care ajungi pe jos, printr-un tunel de tablă tapetat ici și colo cu tot  soiul de  afișe pe care scrie „Visit Oradea!!

A naibii vizită care începe printr-un soi de  lego făcut din containere! Adică printr-o butaforie de aeroport, nici măcar prin același în care am aterizat în urmă cu treizeci de ani.

Vă cerem scuze pentru disconfort! „Construim pentru dumneavoastră!”

Aha! Mai merge! La urma urmelor, nu-i o nenorocire! O dată la dus și o dată la plecare nu-i sfârșitul lumii. Pot să trec și prin containere, dar să văd și câteva din minunile care să mă lămurească!

Am ieșit din aeroportul internațional încropit și din containere și, după disconfortul de câteva minute, au început primele ore din lungul șoc al reîntâlnirii mele cu Oradea.

Pe o lungime de un kilometru se lucra de zor la noul Aeroport Internațional Oradea, cu zeci de utilaje, cu pâlcuri de oameni care făceau cofraje, betoane și asfaltau la pistă, pavau alei și nu mai știu ce făceau.

Parcă sunt în China, am zis în sinea mea.

Aeroportul cu terminal internațional pentru pasageri și cu unul pentru containere trebuie terminat până la sfîrșitul anului, îmi zice șoferul!

În Oradea, toate trebuie terminate până la sfîrșitul anului. Parcă ar cădea o ghilotină, parcă vine sfârșitul lumii. Toate au pe frunte amenințarea cu datul în primire pînă la sfîrșitul anului. Și pasajele subterane, și piațetele, și aeroportul. Toate!

– Pierdem banii, domnule!

– Cine pierde banii?
– Cine! Primăria!

– Numai primăria?

– Și constructorii. Nu mai pupă  nimic dacă nu fac bine și nu termină la fix! Îi mănâncă Bolo.

– Și cine se luptă cu ei?

– Cum cine?

Și am ajuns în Piața Unirii, binecuvântând clipa în care m-am hotărât să pornesc la drum. Acolo, se întinde  orașul de vis. Partea veche din Oradea este un soi de muzeu în aer liber, o moștenire  urbanistică restaurată  corect, după manual, cu sursa fondurilor afișată la intrarea fiecărei  clădiri, împreună cu câteva date istorice și cu categoria de  încadrare ca monument istoric. Cu multe spații pietonale, cu terase și pasaje restaurate, cu fațade luminate după ultima modă și cu cele mai moderne tehnici. Oradea este un oraș cosmopolit, cu o istorie  bogată, cu mai multe etnii și imperii care au dat conducătorii orașului după cum s-a învîrtit roata timpului și a banilor, dar mai ales a istoriei.

Din primele ore, mi-am dat seama că am ajuns într-unul din orașele în care aș vrea să trăiesc.

Dacă ar avea energie și ar ține la noi, președintele României și primul-ministru sau oricare dintre ei ar da tuturor primarilor și președinților de Consilii Județene o întâlnire extraordinară la Oradea cu tema „Ce trebuie făcut în România?”. Și l-ar  ruga pe „profesorul” Bolojan să le țină o lecție practică de administrat o localitate și un ținut. I-ar încărca pe toți în două-trei autocare, le-ar arăta ce este și le-ar spune ce va fi și le-ar explica din mers tot parcursul orașului, din 2008 până astăzi, când Oradea este deja  o vedetă, un reper al Estului european, o perlă urbanistică greu de întrecut de o alta în România. Și pe care românii o descoperă cu gura căscată, zicând în cele din urmă:

– Păi se pot face lucruri extraordinare și la noi! Și dacă se poate la Oradea, de ce nu se poate în toată țara?

Dacă  delegația asta de perdanți și tocători de vorbe s-ar învârti două-trei zile prin Oradea ar realiza că pe la noi nici un oraș nu trăiește un asemenea ritm nebun de modernizare. Ba, dacă ar lua în calcul numărul proiectelor urbanistice mari, care trebuie terminate pînă la sfârșitul anului, atunci ar zice cu un strop de mândrie că nici în Europa nu mai există unul la fel. Și bunul simț i-ar obliga să se întrebe singuri:

Cum dracu’ au reușit ăștia? Care-i secretul? Cum le iese? Cum izbutesc?

Dintr-o simplă plimbare prin Oradea, și președintele României, și premierul ar înțelege ce au de făcut.

Oradea are un ritm aiuritor de restaurare și de modernizare și toată populația îl  susține.

Un localnic îmi spunea:

– Domnule dragă, tot orașul este spart, se lucrează și noaptea. Este zgomot, este praf, se circulă greu prin centru, trebuie să ocolești pe străzi, dar nimeni nu înjură și nu te aia… Știe că va fi bine.

Am petrecut două zile la Oradea. Destul de repede mi-am dat seama ce-ar trebui să afle primarii  veniți în vizită și ce ar trebui să învețe premierul și președintele. De la început trebuie să precizez un lucru. Lecția de la Oradea nu se poate altoi decît pe un puternic sentiment al datoriei. Fără el, pot fi și miniștri, și regi, și șefi la NATO, tot nu schimbă nimic.

Oradea ca o bijuterie nu este câștigată la loterie. Este un proiect, un plan, o muncă nebună, întinsă pe ani, un ideal, o ambiție, o adevărată preocupare și o probă de pricepere și de folosire a inteligenței și a tehnologiei în a administra un oraș.

Am plecat la Oradea să  văd și eu schimbarea la față  a unui oraș și am descoperit o altă formă de a munci pentru comunitate. Nu cu șmecherii, nu cu lene și cu pile, nu cu  flecăreală și cu promisiuni, nu cu nepoți și veri. Am plecat să mă dumiresc dacă sunt adevărate poveștile care circulă și din vorbă în vorbă cu oamenii implicați am descoperit că reușita de la Oradea nu este miraculoasă. Se bazează doar pe un alt fel de a munci în administrație, de a gândi orașul și de a răspunde la nevoile oamenilor.

Am înțeles repede  că reușita de la Oradea poate fi o lecție pentru toată România și m-am străduit să caut explicații, să adun date și să notez mărturisiri și explicații.

Am plecat dintr-o curiozitate și am dat peste un succes story românesc, pe care nu-l pot descrie decât într-un serial. Pentru câteva zile, renunț la editorialul despre politică, pentru a descrie mecanismele unei schimbări spectaculoase din care pot învăța și alții. Mă refer la cei care vor să-și facă datoria, care au obraz și care se sfiesc  de întâlnirile cu semenii, nu la figuranții și la profitorii de ocazie.

Am plecat la Oradea pentru o lămurire propunându-mi să scriu un articol. Am dat peste un model folositor pentru toată țara și n-am cum să-l cuprind într-o singură poveste.

Pe cei pasionați de comentarii politice îi dezamăgesc. Mi se pare mai important să încercăm a înțelege resorturile celei mai importante schimbări publice din țara noastră.

Așadar, de mâine, „Oradea, un model pentru toată țara!”