„Bucureștii sunt capitala românismului”. Marele analist al tuturor timpurilor românești, l-am numit pe I. L. Caragiale, scria în tableta Enormități din Voința națională, 3 iulie 1885:
„Un om numai prin faptul că hrănește în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politicește nimic. Politica este domeniul practicei. Oricîte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism și celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politică cu ele trebuie să aspiri a ajunge la putere, și apoi a te menține unde ai ajuns, și pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în Statul modern, un partid în puterea opiniei și numărului căruia să vii și să te ții pe cale pașnică la cârmă.”
I. L. Caragiale e, alături de Mihai Eminescu, întemeietorul ziaristicii de idei, singura capabilă să garanteze publicistului eternitatea. Din faptele și evenimentele zilnice, înfățișate de ziaristul pur și simplu așa cum s-au desfășurat, fără nici o adăugare de la el (mă refer la ziaristul ziarist nu la ziaristul activist, pentru care realitatea e o veșnică baricadă, ziarist din care s-au născut și se nasc pe bandă rulantă Coriolan Drăgăneștii politicii românești), ziaristul de idei extrage învățăminte pentru cititorul din vremea lui, dar și pentru cititorul din viitor. Pasajul de mai sus e o lecție desprinsă din Caragiale din realitățile luptei pentru ajungerea la putere și pentru rămânerea la putere, acuzate de poeți și de măicuțele din mânâstiri ca fiind luptă pentru ciolan. Pe drept cuvânt I. L Caragiale spune că pentru a deveni realitate opinia ta trebuie să fie înscrisă în programul unui partid, care partid trebuie să ajungă la putere pentru a o transpune în practică. Fără această condiție, orice opinie, orice idei, orice viziune, cât de măreață ar fi pentru societate, rămâne un simplu gând rostit sau scris, dar sterp, pentru că n-a rodit faptă.
*
Din Tudor Arghezi publicistul:
„Bucureștii sînt capitala românismului – e o frază în genul: Iedul sare. Cu toate că Bucureștii stau pe loc și că iedul n-a servit până azi decât de capră, asemănare între capitală și puiul de satir există: nici iedul nu sare mereu, nici Bucureștii nu sînt capitala românismului neîncetat.
Putem acum lăsa deoparte țapul și să luăm Bucureștii.” ( Tudor Arghezi, Biblioteci n-avem, în Seara, 9 mai 1913)
*
Lucrez mai departe la Varianta Mareşalului despre Lovitura de stat de la 23 august 1944. Pe măsură ce înaintez, mijeşte blestemata mea tentaţie, vinovată de multele proiecte abandonate:
Să adâncesc cercetarea!
Dau fuga la raftul cu volume despre 23 august 1944, din seria consacrată celui de-al Doilea Război Mondial. Găsesc şi pun deoparte 23 august în arhivele comuniste, culegere de documente descoperite de editura Majahaconda în tainiţele Institutului de Istorie a Partidului. Uitându-mă la bibliografia din Dosarele Historia, unde s-a tipărit Varianta, îmi dau seama că am citit şi exploatat cartea asta.
O descoperire norocoasă.
Pentru că ea îmi taie neaşteptatul entuziasm de a trece la adâncirea investigaţiei.
Cu toate acestea, textului din revistă îi plantez câteva anexe, despre cei care au auzit câte ceva (mărturiile politicienilor), despre prima declaraţie a Regelui Mihai în legătură cu Lovitura de Stat (cea din 25 septembrie 1944), despre ce ne spune Stenograma întîlnirii cu Vişinki, din 1 martie 1945.
Stilizarea textului mă convinge din nou c-ar fi trebuit să cercetez mult mai mult Conspiraţia generalilor. După ce-am văzut importanţa rezistenţei finlandeze la tăvălugul bolşevic, îmi dau seama că enigma Loviturii de Stat de la 23 august 1944 îşi are descifrarea în trădarea generalilor. Îmi sare în ochi acum reproşul făcut de Mareşal la Audienţă Regelui şi generalului Sănătescu despre intrigile cu generalii săi rebeli.
Pe Nicolae Ceauşescu l-a lăsat în braţele ruşilor nomenklatura. Din ea s-au ales, de altfel, şefii noului regim, zis şi postdecembrist. Nomenklatura regimului Antonescu o dădeau militarii. Or, tocmai aceşti militari au complotat cu Moscova, prin intermediul Palatului, pentru răsturnarea lui Ion Antonescu.
Fii primul care comentează