Precursor. Mihail Sadoveanu – precursor al genului fantasy:
„Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgând împuţinat: pare un brâuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fâlfâie când şi când dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, când ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cântând stâns dintr-aşa depărtare, încât nu poate să fie decât de pe celălalt tărâm.” (Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, volumul II, Izvorul Alb)
*
Tragism. M-am întrebat dintotdeauna ce carte ar putea surprinde în profunzime și complexitate tragicul an 1940 din istoria țării. Anul în care, cum spunea un erou al lui Cezar Petrecu, România Mare a devenit în doar 60 de zile România Mică. Anul în care țara, complet izolată pe plan european, sfâșiată de dispute lăuntrice, ajunge la cheremul lui Hitler și Mussolini. Stă în firea omului să nu poată trăi deplin decît locul și timpul în care se află. De aceea, nouă, celor de azi, cetățeni ai unei țări cu o poziție sigură în frămîntatul spațiu internațional, ne e greu, dacă nu chiar imposibil, să realizăm sentimentele omului simplu din România lui 1940: neliniștea mereu crescândă la conflagrația europeană, nenorocirile refugiatului obligat să-și lase agoniseala de o viață pentru a lua drumul pribegiei, uluirea în fața granițelor sfârtecate, îngrijorarea concentratului pentru gospodăria din sat, nesiguranța zilei de mâine.
Dar poate și mai greu e să ne imaginăm situația oamenilor politici, responsabili de destinele țării, confruntați cu halucinantul tablou al Europei momentului:
Prăbușirea alianțelor tradiționale, țări dispărute de pe hartă într-o noapte, practici necunoscute până atunci în relațiile dintre state, disoluția unității consfințite prin tratate în fața expansiunii agresorului.
Cetățeanul simplu se dedică vieții și muncii de fiecare zi cu siguranța dată de convingerea că destinul lui, ca și al altora, milioane, se află în mâinile sigure ale celor din fruntea colectivității naționale. Că acești bărbați de stat vor ști, printr-o însușire care-i lipsește lui, omului de rînd, să poarte nava țării pe apele învolburate ale prezentului fără ca vreo stîncă s-o sfărâme. În absența acestui sentiment secret, nutrit mai mult sau mai puțin clar de fiecare dintre noi, viața normală a unei societăți e practic imposibilă. Iată de ce omul politic își asumă povara unei responsabilități ieșite din comun. El e încercat, clipă de clipă, de sentimentul că decizia luată se pronunță nu numai asupra vieții sale, ci și a milioane de oameni care și-au pus încrederea în capacitatea lui de a lua hotărârea cea mai bună a momentului. Shakespeare, unul dintre marii gânditori politici ai lumii, a surprins exact această situație greu de imaginat de către omul simplu, a conducătorului din clipa hotărîrii decisive:
„Un nevoiaș, deci, de măriri lipsit. / Ce-și trece ziua-n muncă, noaptea-n somn. / E mult mai fericit decît un rege. / Și-un sclav, părtaș al păcii țării lui. / Se bucură de ea, și nu-și dă seama / / Cu minteai-i proastă, cît veghează-un rege / Să țină pacea, ale cărei ceasuri / Sînt pentru toți plugarii”
*
Cei doi eroi. Un erou al timpului nostru, de M. Lermontov. Cartea are o structură interesantă. E alcătuită din două părţi:
Prima parte descrie pe Peciorin din exterior, prins în două întîmplări caracterizante: dragostea şi prietenia.
A doua o alcătuieşte jurnalul său, în care, risipită prin mici fragmente, se desfăşoară atitudinea sa faţă de lume, faţă de ceilalţi şi, mai ales, faţă de sine însuşi. S-a vorbit mult despre Străinul lui Camus şi Peciorin al lui Lermontov, s-au făcut numeroase asociaţii, toate cu pasiunea inteligenţei de a apropia lucrurile unul de altul, de a nu lăsa, orice ar fi, vreun lucru singuratic, izolat de celelalte. Perfect justificabil. Cei doi – Străinul și Peciorin – se apropie destul de mult. Amândoi sunt, după a lor mărturisire, produsele unei societăţi, fructul unei educaţii pe care, lucizi şi critici, ei o denunţă. Pentru amîndoi faptele sunt neutre, lipsite de adâncime. Ei înșiși se văd ca niște personaje plate, refractare, în care întîmplările nu stîrnesc tulburări. De aici plictisul lor, trecerea neutră prin viaţă şi gustul pentru senzaţii tari, violente, acel vivere periculosamente, nevoie prezentă în conştiinţa dezabuzaților. Dar analogiile merg doar până aici. Căci, în ciuda ironiei lermontoviene, Peciorin nu este un erou al timpului său, un tip reprezentativ pentru o anume stare de spirit. Străinul, în schimb este. Lermontov e un rus tradiționalist, un tolstoian zvârlind anateme fandoselilor franțuzești, occidentale, adică. Pe el îl revoltă bîntuiții de plictis, în genul lui Peciorin. Un erou al timpului nostru e o sintagmă ironică, menită a denunța nu doar eroul, dar și timpul nostru, disprețuit de autor. Pentru asta scriitorul rus introduce în structură partea în care Peciorin e văzut de doi ruși autentici, care-i spun lui Lermontov despre eroul timpului nostru. Astfel Lermontov, rus autentic sau mai degrabă scriitor rus autentic consideră peciorinismul o excepție de la morala vremii, un erou al blestematelor timpuri moderne.
Citindu-l pe Lermontov înțelegi de ce și azi Rusia, deși parte din continentul european, se ține deoparte de timpurile moderne și de eroii acestor timpuri, altfel spus de morala lipsei de morală care definește societatea occidentală de azi.
Fii primul care comentează