Predică în pustiu. Prin articolul S-a potolit din Universul, 1 iunie 1934, Stelian Popescu trage un nou semnal de alarmă în deja știutul stil al Sirenei lui Roaită. Ca de obicei asumându-și cu de la sine putere rolul de purtător de cuvânt al neamului, el proclamă drept cerințe ale ”suflării românești” câteva, trecute în revistă cu lapidaritatea pistolului înfipt în coastă:
„Departe de a fi pretenţioasă, toată suflarea românească cere azi:
a) o redresare a principiului autorităţii, dar nu prin starea de asediu şi cenzură, menite să acopere slăbiciuni și să ascundă abuzuri. Continuarea acestei stări de lucruri va fi şi mai periculoasă; se cer în vremea în care trăim, la conducere, oameni cari să ştie să zică da, când trebuie, dar și nu, când trebuie nu;
b) întronarea economiei în bugetul statului prin stârpirea fără milă a risipei care sare în ochii tuturor, în afară de acei ai guvernelor, grijulii numai de căpătuirea partizanilor;
c) verificarea rapidă și confiscarea fără milă a averii acelora care, venind în contact cu bugetul statului, judeţelor sau comunelor, au avut grijă mai mult de interesele lor personale decât de cele publice, pe care erau chemaţi să le chivernisească.”
Indiscutabil a fost o predică în pustiu. Niciuna dintre aceste cerințe n-a fost îndeplinită în anii de democrație care au mai rămas până la instaurarea regimului militar Ion Antonescu, salutat de Stelian Popescu. N-a fost îndeplinită nici una dintre aceste cerințe nici în anii postdecembriști. Tot ceea ce Stelian Popescu solicită să fie făcut urgent a fost cerut de presă, de opinia publică încă din anii 1990.
Suntem în 2023.
S-a redresat principiul autorității? S-a întronat economisirea? S-au verificat averile dobândite peste hold upurile la stat? Nu s-a îndeplinit nimic. Reluând cele scrise de Stelian Popescu în 1934, sunt convins că un publicist din viitor, dând peste notele mele de acum, va scrie despre predica în pustiu a lui Ion Cristoiu așa cum scriu eu acum despre cea a lui Stelian Popescu.
*
Risipa. Din articolul S-a potolit îmi sare-n ochi înfățiarea drept cerință națională a „întronării economiei în bugetul statului”. Ce spune Stelian Popescu în 1937? Risipa banilor publici sare în ochii tuturor, în afară de cei ai guvernelor.
Parcă ar scrie despre Guvernarea PSD-PNL.
*
CIA contra KGB. După ce-am terminat comedia romantică Pasagerii, despre un amor petrecut pe o navetă care ducea 5.000 de pământeni în stază de o sută de ani către o planetă ce urma a fi colonizată – Homestead II –, dar care se putea petrece la fel de bine și într-o stație de benzină din Missouri, am început, după mai multe tentative de a mă apuca de un science fiction ca lumea, în nici un caz ca Star Treck, The Americans, producție dedicată confruntării dintre CIA și KGB în anii Războiului Rece. După trei sferturi din primul episod nu-mi dau seama dacă voi continua sau nu. Deocamdată observ cu încântare contradicția dintre misiunea de agenți KGB al celor doi într-o Americă a Războiului Rece și americanismul copiilor. Născuți în America, aceștia nu numai că n-au habar de misiunea părinților, dar mai mult se definesc prin toate clișeele americanilor de rând, care se uită la basseball, mănâncă pop corn și emit banalitățile de publicitate americană. Mijloacele de spionaj ale celor doi sunt rudimentare față de cele folosite în filmele care se petrec mai de curînd. Sunt tare curios cum vor putea duce producătorii trei sezoane pe umerii a două personaje.
*
Prea idilic. După ce m-a plictisit de moarte Star Treck inițial, astfel că l-am abandonat pe la jumătate, la sfaturile cinefililor, am început Star Treck New generation. L-am lăsat după un episod. Prin comparație cu The Expanse, cu The Hundred, serialul e un fel de roman proletcultist prin raportare la Hamlet. Oricâte lumi ciudate ar vizita echipajul, cum nimeni nu moare, serialul e prea idilic pentru un telespectator obișnuit cu producții s.f. dramatice, dacă nu chiar tragice.
Fii primul care comentează