Alarme. În drum spre Bibliotecă, la 10 dimineața, aud sirenele trase într-un exercițiu de alarmare. Știu că e doar un exercițiu, evident inutil, deoarece ăia de la ISU vor să-și justifice banii; cu toate astea, mă trece un fior:
Fiorul dat de așteptarea bombardierelor.
De unde și până unde acest fior? N-am trăit bombardamentele anglo-americane din primăvara și vara lui 1944. Ca atare, sirenele nu sunt pentru mine asociate cu vuietul sutelor de fortărețe devastatoare. De unde vine acest fior? Din trecut, prin gene? Din filme? Din lecturi? Oricum, îmi trec prin cap, până la bibliotecă, următoarele gânduri:
- Propoziție tipică articolelor despre Irak, despre Liban, despre țări la cheremul Marilor Puteri – Sirenele au sunat întâia oară la Bagdad!
- C-ar trebui să copiez o dată și o dată filmul cu Sicilia de pe camera video, pentru a putea reproduce pe cristoiublog.ro tăblițele de la Taormina, în memoria celor care au fost victimele bombardamentelor aliate. Alături de catedralele din Hamburg și Lubeck, ar servi unui articol, pornit de la sunetele de exercițiu ale sirenelor din 19 aprilie 2017, dedicat întrebării: Noi de ce n-avem nici o plăcuță în memoria victimelor din 4 aprilie 1944, dar avem câteva monumente închinate aviatorilor care ne-au bombardat?
*
Istoria în declin. Mă sună cineva din străinătate. Are o neliniște, și vrea să mi-o destăinuie și mie. Și anume. În jurul României, lumea clocotește, ca un vulcan. Într-o proză de Fănuș Neagu, un tip se întoarce acasă, în sat, și intrând pe poartă, strigă, pe post de Bună ziua! Popoarele din Africa se mișcă! Asta auzise el de dimineață până seara la radio. Cam așa ceva se petrece în jurul României. Popoarele se mișcă. Interlocutorul meu e îngrijorat că țara n-are liderii pe măsură. Îi răspund că țara n-are lideri pe măsură, pentru că așa a vrut ea, țara, fericită până la orgasm, ori de câte ori, un cap mare era dus la ghilotina DNA. Și astfel, scena politică s-a aplatizat, până la a deveni o tingire. Da, ar trebui făcut ceva – zic eu –, sceptic în materie de români, numai că asta ar presupune la ai noștri ceva ce n-au, n-au avut și nu vor avea niciodată:
Conștiința Istoriei în necontenită mișcare, a Istoriei în delir.
Românii devin conștienți de dezastru abia când ajung în plin dezastru.
Și atunci, cad în deznădejdi mioritice. În ianuarie 1940, presupunînd că s-ar fi găsit o Cassandra moldo-valahă, mai mult ca sigur ar fi fost luată peste picior profețind în transă că România Mare va deveni în anul respectiv România Mică. Abia după Diktatul de la Viena, românii au devenit conștienți de pericol.
*
Cele două femei sovietice. Am tras la xerox azi-noapte cele două texte pentru un grupaj pe cristoiublog.ro de Paști. Evenimentele dorm, siestate de cozonaci și băutură; nimeni nu mai e interesat de politică și prin urmare, cum trebuie să dau ceva număr de număr, mă gândesc la chestiuni de Istorie. Una ar fi prăpastia dintre femeia sovietică în Ard malurile Nistrului, marele reportaj de război propagandistic din teritoriile desrobite, femeie pamfletată siluitor de Const. Virgil Gheorghiu, și femeia sovietică din reportajul – tot mare, deh! – Kiev-Moscova-Leningrad – publicat de George Călinescu în Națiunea din noiembrie-decembrie 1946, după vizita delegației de scriitori și jurnaliști în URSS, în cadrul a ceea ce se numește la vremea respectivă Cunoașterea adevărului ascuns pînă acum despre marea vecină și prietenă de la Răsărit. Voi supune judecății Poporului cititor cele două imagini despărțite propagandistic, întrebînd – ce-ar fi să fac o rubrică de vineri cu o provocare lansată celor de azi despre o controversă a trecutului? – care dintre cele două descrieri e adevărată.
Fii primul care comentează