Şacalul ce se voia Miel

Chiar dacă avînd formula unui taifas între cel care a fost brațul drept al lui Stalin şi admiratorul său, Félix Tchouev, Conversations avec Molotov, Albin Michel, 1995, pot fi considerate un volum de memorii ale celui intrat în istorie ca semnatar al pactului cu Ribbentrop. Un capitol semnificativ al discuției e acordat raporturilor sovieto-germane din anii ’40-’41, adică exact din perioada când cele două imperii îşi împărțeau Europa. Smulse cu forcepsul, pentru că Molotov, bolșevic până în măduva oaselor, ştie să-şi ţină în frâu impresiile, amintirile despre anii respectivi reliefează două puteri pândindu-se reciproc: Rusia şi Germania. După 1945, propaganda comunistă a depus eforturi uriaşe pentru a ne înfăţişa o Uniune Sovietică de treabă, văzându-şi de munca ei paşnică, lovită pe la spate de mişelia hitleristă din 22 iunie 1941. La o asemenea imagine s-a lucrat cu toate uneltele. Cu cele grosolane, ale învăţământului politico-ideologic. Dar şi cu cele subtile, ale istoricilor. Printre cele subtile se numără şi intoxicarea opiniei publice mondiale cu documente menite a-l înfăţişa pe Stalin ca luat prin surprindere de atacul german. Cu o asemenea formulă s-a riscat enorm. Riscul de a pune la îndoială genialitatea stăpânului de la Kremlin, denunțat de Hrușciov ca un prostanac tras pe sfoară de zâmbetele languroase ale lui Hitler. Deşi ţinut la curent cu iminența unei invazii germane, Stalin n-ar fi dat crezare argumentelor aduse de alții, inclusiv telegramelor expediate de la Tokyo de superspionul Sorge, continuând să fie convins că Hitler nu-l poate înşela. Memoriile lui Molotov contrazic această imagine de nătărău, intens cultivată mai ales de Hrușciov, în campania acestuia de a-l compromite pe Stalin în ochii ruşilor! Molotov arată limpede că stăpânul de la Kremlin nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce-l priveşte pe Hitler. Că nici o clipă Stalin n-a crezut în prietenia sovieto-germană. Dimpotrivă, așa cum se vede şi din Conversațiile cu Molotov, Rusia nu numai că se aştepta la un atac dinspre Berlin, dar, mai mult, se gândea cum să smulgă, la rându-i, nemţilor o halcă din trupul numit Europa. Cum se explică atunci manifestările de bunăvoinţă ale Rusiei faţă de Germania? Cum se explică obsesia Kremlinului din această perioadă, de a bate monedă pe tema prieteniei dintre nemţi şi ruşi? Molotov dă un răspuns simplu: nevoia de a întârzia cât mai mult posibil declanşarea conflictului, de a dobândi un răgaz cât mai îndelungat pentru a se putea înarma până în dinți.

 „Noi am făcut totul pentru a întârzia izbucnirea războiului. Şi am reuşit să căpătăm un răgaz de un an şi zece luni. Bineînţeles c-am fi avut nevoie de mai mult. Înainte de război, Stalin estima că nu vom fi capabili să-i înfruntăm pe nemţi de la egal la egal înainte de 1943 (…). În linii mari, eram siguri că războiul va avea loc, că era dificil, imposibil de a-l evita. L-am amânat cu un an şi zece luni. Dacă Hitler ne-ar fi atacat cu şase luni mai devreme, în condițiile de atunci, ar fi fost extrem de primejdios. Era imposibil să ne pregătim într-o manieră prea vizibilă (…). Aveam nevoie să întârziem atacul german, iată rațiunea pentru care ne străduiam să avem cu ei relații economice (…). La capitolul prevenirea războiului, totul a fost aruncat în joc pentru a nu da nemţilor un pretext de atac.“

Interlocutorul îl zădăre pe Molotov:
— Se scrie azi că Stalin a avut încredere în Hitler; că prin pactul din 1939, Hitler l-a înşelat pe Stalin, i-a adormit vigilența.

Molotov se prăpădeşte de rîs:
— Stalin, un naiv!? Nu, Stalin înțelegea perfect şi corect afacerea. Stalin să fi avut încredere în Hitler? El care nu se încredea în nimeni?!

Cum era şi normal, Stalin nu se lăsase o clipă tras pe sfoară de Hitler. El nu acorda pic de încredere prieteniei cu nemţii. Juca însă comedia extraordinară a celui înşelat. Şi în acest timp se înarma, se înarma. Contra cronometru:

„N-am suprimat noi ziua de şapte ore cu doi ani înainte de război? Am interzis muncitorilor care căutau un loc de muncă mai bun să schimbe întreprinderile (…). Am creat unități militare, echipate cu tancuri, cu avioane. Îi biciuiam pe constructori: «Mai repede, mai repede!»“

Hitler îi surâdea lui Stalin. Şi în tot acest timp îşi punea la punct ciomagul pe care-l ținea la spate. Stalin răspundea şi el cu surâsuri. Pregătindu-se, la rându-i, să-i ardă una. Comedia stalinistă viza însă ceva în plus față de cea hitleristă. Rusia evita pe cât posibil să se înarmeze pe față nu numai pentru a adormi Germania. Ea paria şi pe imensul avantaj pe care urma să i-l aducă ipostaza de victimă. Dialogul atinge, în chip inevitabil, şi celebrul comunicat al Agenţiei TASS din 13 iunie 1941, cu nouă zile înaintea atacului nemțesc, un comunicat prin care guvernul sovietic dezmințea existența unei tensiuni germano-sovietice. Molotov polemizează cu cei care consideră asta drept un semn de naivitate:

„Nu; nu e vorba de naivitate, ci de o viclenie diplomatică, politică.“

Scopul șmecheriei? Cel al comediei jucate până atunci de Stalin. De a se putea înfăţişa planetei ca o victimă a perfidei agresiuni hitleriste:

„Finalmente, la 22 iunie, Hitler a apărut în ochii întregii lumi ca agresor. Şi noi ne-am regăsit cu aliații.“

Nu fără cinism, Molotov dezvăluie ceva din jocul perfid al Moscovei înaintea atacului nemțesc din 22 iunie 1941. Stalin s-a străduit din răsputeri să lase impresia unei Rusii atacate mişeleşte, pe la spate. Din acest punct de vedere nu-i exclus ca însuşi dezastrul Armatei Roșii din primele zile ale invaziei să aparţină teatrului jucat pentru a stârni compătimirea planetară. Şi pentru a putea înfățișa opiniei publice occidentale o Rusie (care până atunci împărţise Europa cu Germania, o Rusie care fusese agresoare) drept o biată victimă a perfidiei nemţeşti. Judecând după ce s-a întâmplat ulterior, se pare că această comedie prin care Şacalul s-a vrut a trece drept Miel a reuşit din plin.

*

Scriam pe 29 mai 2014. A lucrat-o Traian Băsescu pe Elena Udrea?

— O apăraţi pe Elena Udrea, îmi spune, cu o undă de reproş, o doamnă întâlnită la bibliotecă.
— Nu, n-o apăr pe Elena Udrea. Apăr, aşa cum am făcut-o întreaga viaţă de ziarist, victima lucrăturilor pe faţă. Am mers mai departe.

Pentru cititorii acestui blog trebuie să mă explic însă.
Să mă explic.

Era în octombrie 2005. Traian Băsescu devenise rapid cel mai puternic om din România post-decembristă. Presă, public, structuri îi şedeau la picioare, fie din admiraţie, fie din slugărnicie. La dreapta sa era Elena Udrea.

La Jurnalul naţional, unde aveam comentariul zilnic (pe vremea aia Marius Tucă nu era drogat de dragostea față de Dan Voiculescu) îl tocam pe Traian Băsescu mai ceva decât o fac acum cu un alt atotputernic al clipei: Victor Ponta. Elena Udrea era şi ea ţinta pamfletelor mele. Şi, deodată, sesizez cum se pune la cale o lucrătură împotriva Elenei Udrea. Întreaga presă, în frunte cu Evenimentul zilei, condus la vremea respectivă de Cornel Nistorescu, angajează o campanie de plecare a ei de la Cotroceni. Motivul era cusut cu aţă albă. Era vorba de nu ştiu ce afaceri ale fostului soţ înainte ca ea să ajungă la Cotroceni şi de care era limpede că nu era responsabilă. Urmare a acestei campanii comandate, angajând toţi ofiţerii sub acoperire din presă, Elena Udrea şi-a dat demisia de la Cotroceni.

Am scris şi publicat în Jurnalul naţional un comentariu în care denunţam împuţiciunea mediatică.
Mai mult, am invitat-o la interviul de pe Antena 3, pe care-l făceam în fiecare duminică după-amiaza. Și ca urmare a acestui interviu poate, unii şi-au schimbat părerea despre Elena Udrea. Eu sigur mi-am schimbat-o.

Au trecut de atunci 9 ani. Elena Udrea a avut o carieră spectaculoasă. Am mai întâlnit-o din când în cînd absolut întâmplător. Am mai avut interviuri.
Dând curs obiceiului meu de a nu mă amesteca în tărâțele politicii, m-am păstrat la distanţă. Deşi e mult mai mică decât mine, n-o tutuiesc. Aşa cum nu tutuiesc nici un politician. Am urmărit însă destinul Elenei Udrea cu atenţie de comentator politic.

A făcut multe lucruri bune. A făcut şi greşeli. Greşelile i le-am taxat sever, ca, de exemplu, chestia cu pictorialul în care se dădea vampă. Am avut obiecţii şi-n chestiunea implicării sale în fruntea PMP. Mărturie stau comentariile din Evz.

Au venit europarlamentarele. Spre deosebire de sondaje, de Elena Udrea şi de mulţi jurnalişti, eu n-am pariat pe 10% la scrutin. Ştiam că slaba participare la urne va da cuvântul exclusiv maşinăriilor de partid. PMP, partid de trei luni doar, n-a avut această maşinărie. A obţinut însă 6%. Un rezultat senzaţional dacă ne gândim că fostul partid de guvernământ s-a prăbuşit de la 29% la 12%, iar PPPD, de la 14% la 3%.

Spre uluirea mea, luni şi marţi, acest scor a fost denunţat de o armată de jurnalişti ca fiind o catastrofă. Una de care era responsabilă numai și numai Elena Udrea.

Că unii jurnalişti puteau crede că un partid precum PMP putea obţine un scor uriaş nu conţine nimic suspect. Dar ca toţi repetau în scris şi oral cîteva propoziţii, aceleaşi, fără nuanţe, fără acceptarea dialogului, mi s-a părut suspect. Şi pentru că hăituirea Elenei Udrea era o nedreptate i-am sărit în ajutor. Nu eu, ci Adevărului necesar.

Scopul campaniei comandate era limpede: Elena Udrea voia să fie prezentă la negocierile de unificare a Dreptei. Anumite forțe considerau că prezența Elenei Udrea ar fi compromis măreața construcție.

Făcută pulbere psihologic de această campanie nedreaptă, pusă și-n fața observației Nu-i oportun să mergi acum, după ce toată lumea te înjură, Elena Udrea a stat în banca ei. Mai mult a ieșit din spațiul public.

Miercuri seara se anunțase la Realitatea Tv, la ora 20. N-a mai venit. Pun pariu că va fi lăsată-n pace de ofițerii sub acoperire din presă. Ca de atâtea ori în ultimi ani, mă întreb, văzând astfel de campanii de presă la ordin: Cine dă ordine anumitor jurnalişti? În cazul de faţă, cine a lucrat-o pe Elena Udrea:

1. Liderii PDL și PNL?
2. Serviciile secrete?
3. Traian Băsescu?
4. Toți?

Dvs ce credeți?