Seara de 4 martie 1977 m-a prins în afara Bucureștilor. Dormeam într-un tren spre Craiova. Între ultimii pasageri care coborau cu groază, unul m-a prins de umăr și mi-a zis: „Coboară că-i cutremur“. Câmpul orbecăia ca și noi la cerul înnorat. După o jumătate de oră de așteptare, conductorul a zis: „Gata, hai să mergem! Avem liber“. Asta înseamnă că până ajunge la Craiova nu mai vine nici un cutremur. Unii n-au vrut să plece. Poate urmează o replică. Așa-i la cutremure. Vin unele după altele ca mistreții. Întâi, porcii mai mari și, la urmă, puii.
Am ajuns la București a doua zi spre amiază. Voiam să văd centrul. De la Gara de Nord la Universitate, am mers pe jos, cu gustul de moloz plutind în aer și scrîșnind enervant din dinți și cu mirosul de cârpă arsă în nări. Pe măsură ce mă apropiam de strada Brezoianu, unde cândva se aflase sediul revistelor Viața studențească și Amfiteatru, mirosul de ars avea un iz de crematoriu. Un bloc căzut fumega. Se auzeu plânsete. Pe bulevardul 6 Martie, acum Regina Elisabeta, coborau deja camioane încărcate cu moloz. Nu aveam voie să trecem. Nici rude, nici ziariști, nici gură cască.
-Au murit mulți! Sunt victime nenumărate!
Nimeni nu știa câți. Treceau mereu salvările. Și dube cu soldați și milițieni. Și toți vorbeam în grupuri mici și ne întrebam dacă am putea să dăm o mână de ajutor la căutarea de supraviețuitori. Miliția ne-a alungat cu un ferm
„-Este periculos, tovarăși!”
Am urcat spre hotelul Bulevard și spre Casa Centrală a Armatei (Cercul Militar național). Casele vechi arătau ca niște statui de ipsos de pe care căzuseră hainele și decorațiunile. Se vedeau oasele, armăturile ruginite, grinzile crăpate, tocăraia aruncată din pereți. Pe trotuare, omenii împărțeau pahare cu apă, aduse cu sticla și cu bidoanele de cine știe unde. O solidaritate pe care n-o mai văzusem decât la inundații se simțea în gesturile fiecăruia. Parcă eram rude, frați, cunoscuți de când lumea. O punte invizibilă se ridica între noi peste frica de moarte și la gîndul unui nou cutremur. Cei mai în vârstă făceau deja comparații cu dezastrul din ’40.
-Ăsta a fost mult mai puternic!
Alți comentau întoarcerea în grabă a lui Nicolae Ceaușescu. Cică s-ar fi întors după miezul nopții.
La intersecția cu Calea Victoriei, am dat de un milițian la care legitimația de ziarist a avut trecere. M-a lăsat să intru în zona cea mai afectată. Așa am apucat să ajung pe strada Eforie. Tot colțul de peste drum de Poliția Capitalei era varză. Se vedea prin birouri și prin apartamentele oamenilor. Încă nu ajunsesem și nu știam nimic de blocul din strada Colonadelor. Abia a doua zi am aflat de Toma Caragiu și de Alexandru Bocăneț. De la Librăria Universității și pînă la Biblioteca Centrală de Stat, pe toată strada Academiei și până în Lipscani n-am văzut decât clădiri gata să cadă, cu pereți sparți, cu ferestre sărite din zid, cu betoane crăpate și cu grinzi atârnând ca niște oase ieșite din dărâmături.Toată zona din preajma clădirii Universității până spre clădirea Băncii Naționale a României arăta înspământător. Imobile din perioada interbelică și chiar mai vechi, cu valoare istorică, de pe strada Grigore Caranda, fosta zonă financiară a Bucureștilor, stăteau în cârje, parcă abia rezistau pe un picior și într-o proptea. Un fel de oraș lovit de război se întindea peste tot. În sinea mea, îmi ziceam că pică în câteva zile. Pentru mine, toată zona veche din jurul PBNR, plus Lipscanii și Smîrdanul plângeau cu tencuiala alunecată pe trotuare, cu țevi sparte și cu ape prelinse pe zidurile mirosind urât, o putoare de moarte pe care Bucureștii n-au mai avut-o de atunci încoace. Acolo, peisajul te trimite cu gândul la demolări, la reconstrucție, la consolidări imposibile, la evacuări.
Centrul Vechi, azi o zonă turistică fierbinte, mi s-a părut a fi zona cea mai rănită a Bucureștilor.
O bună bucată de vreme, mai bine de un an, multe clădiri au rămas goale. Fuseseră evacuate în acele zile și așteptau o decizie de la primărie și de la „tovarășu”. Cele care mi s-au părut de nesalvat au fost în cele din urmă trecute de pe lista demolărilor pe cea a consolidărilor. Și mai târziu, de pe a consolidărilor, pe una mult mai lungă, a clădirilor igienizate, spoite cu o smoală neagră peste crăpături și cu câțiva buiandrugi dublați sau cârpiți. Și la urmă, rezugrăvite pe interiorul scărilor de locuit!
În multe dintre clădirile din Centrul Vechi timpul și rasolul reconsolidărilor așteaptă o încheiere a socotelilor.
Fii primul care comentează