Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile

De unde sunt aduse formele fără fond. Potrivit lui Garabet Ibrăileanu imitarea formelor apusene e la noi ridiculizată atât de Alecsandri, cât şi de Caragiale. Numai că în timp ce autorul Chiriţelor se opreşte la clasele de sus – la boierime, desigur –, Caragiale coboară în mahala. În răstimpul dintre momentul Alecsandri şi momentul Caragiale, formele occidentale trecuseră deja de cercul strîmt al clasei suprapuse pentru a ajunge în cercul mahalalei.
Teza lui Ibrăileanu se poate dezvolta.

La Alecsandri formele fără fond sunt aduse direct de la Paris. Chiriţele voiajează în ceea ce va deveni, peste un secol şi ceva, mult râvnitul spaţiu Shenghen. La Caragiale, formele fără fond sînt preluate din presa autohtonă. Astfel spus, ele sînt însuşite la mâna a doua. Pentru Alecsandri, dar şi pentru alţi contemporani, femeile sunt subiect de ridiculizare prin obsesia lor de a imita moda apuseană. În Spiritul critic în cultura românească Ibrăileanu crede că-i vorba de sesizarea unei realităţi istorice:

„Pe când bărbaţii purtau işlice şi vorbeau greceşte, femeile se civilizau, vorbeau franţuzeşte, cântau din clavir şi… flirtau cu bonjuriştii. Aşadar, femeile s-au civilizat întâi, şi cum procesul de civilizare nu se face la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-ar fi găsind mai multe «preţioase » şi de aceea autorii vremii, poate fără să-şi dea seama, au întrupat atât de des în femei ridicolul semicivilizaţiei.“

Criticul se mulţumeşte să constate. Nu merge mai departe, la psihologii. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi dat seama că teza privind femeile nu e valabilă şi la Caragiale. Marele palicar al literaturii române descoperă formele fără fond la bărbaţi. Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile. Zoe, Miţa, Veta, chiar şi Efimiţa nu sînt ridiculizate. Am putea spune că ele sunt descrise chiar cu o umbră de simpatie. Bărbaţii, însă, beneficiază de un tratament crunt.

Explicaţie simplă.
Formele fără fond atacate de Caragiale aparţin exclusiv masculinului. Sau, mai precis, masculinului din epocă, deoarece femeile n-ajunseseră încă la vot universal, la candidaturi pentru Parlament, la şansa de a scrie la gazetă. Ele n-au cum să împrumute noutatea socială fără conţinut. Aparţinînd periferiei sociale (Zoe, de exemplu, vine din straturile de jos, e limpede c-a fost fată săracă, măritată cu babalîcul pentru a scăpa de mizerie), ele nu se dau în vânt după etichetă. Femeile lui Alecsandri sunt însă din protipendadă. E normal să-şi facă un ţel al vieţii din îmbrăcăminte, din purtările la sindrofii şi în saloane. Alecsandri nu le-a ales întîmplător. Vanitatea e calul de bătaie al satirei. Or femeile sunt un leagăn al vanităţii, al orgoliului ieftin. Prin aceasta Chiriţele se înrudesc cu Miticii. Orgoliul îşi spune cuvântul nu numai în pregătirea pentru un bal, dar şi în politichia făcută la o bere.

*

Diferențe însemnate. Mi s-a adus varianta electronică a cărții tipărite de Curentul la aniversarea unui deceniu de la apariție:
CURENTUL 1928-1938, GÂNDURI DE IERI PENTRU ZIUA DE AZI.

Esența cărții e dată de selecția amplă din editorialele publicate de Pamfil Șeicaru, zi de zi, în Curentul, pe prima pagină, de la apariție și până la ziua aniversării. Eram convins, înaintea de a o da la OCR-izat, că voi găsi în fragmentele din carte multe citate pentru Diario, Jurnalul zilnic al gândurilor mele. M-am apucat de lucru. Dezamăgirea a fost uriașă. Din 10 fragmente, așezate în grupajul repartizat comentariilor politice, dacă am găsit cu greu unul conținând idei generale, dintre cele care dau efemerei întreprinderi gazetărești. Îmi dau seama încă o dată, de diferența de valoare și de semnificație dintre Pamfil Șeicaru din țară și Pamfil Șeicaru din străinătate. Comentariile publicate în Curentul, scrise în viteză, în puținul răgaz îngăduit publicistului Pamfil Șeicaru de activitatea ziaristului, patronului de trust și politicianului Pamfil Șeicaru, mărturisesc neglijențe stilistice, slăbiciuni de logică, semn al grabei. Nu mai puțin vizibil e însă interesul extrapublicistic al patronului Pamfil Șeicaru. Nu numai ziarul, dar și editorialul alcătuiau arma de luptă a lui Pamfil Șeicaru. Prin urmare meditația senină din scrierile publicate în exil lipsește în această carte.