Nu prea ies din drumurile pe care le cunosc și nici nu mă tem dacă mă pierd. Dimpotrivă, mă amuz copios, descopăr oameni și locuri și mă las în voia sorții. Și nu prea des caut scurtături. Scurtăturile mă duc totdeauna în pierderi cumplite de timp, ca în bancurile cu ardeleni.
Până la un loc, am știut drumul spre Albota. Cu peste un deceniu în urmă, am încercat un prânz la păstrăvăria din Albota, de la poalele Munților Făgăraș. O minunăție pentru care am riscat un drum de țară, cu praf pentru speriat găinile și gâștele, în cele din urmă recompensat cu plăcerea popasului la o păstrăvărie construită de un investitor german.
„Uite așa se face un lucru cum trebuie“, îmi ziceam atunci. Și acum, după ani și ani, în același loc, a rămas tot o păstrăvărie nemțească, am ajuns la altă exclamație românească:
-Nici o minune nu ține trei zile, necum un deceniu sau două. Fie ea nemțească sau românească!
Analiză Banca Mondială: ”Povestea celor două Românii persistă”
Drumul spre Albota a fost asfaltat, satul arată aproape ca într-un album de turism, iar păstrăvăria s-a extins nemțește. Seamănă cu un parc. Este amenajată cu tot ce trebuie, cu parcare și magazine de fermă și suvenire, unde găsești produse auxiliare, camere de dormit, cu solar pentru legume, cu tot ce vrei. Numai „minunea” locului, restaurantul, a decăzut. Mâncarea a devenit de trei ori mai proastă decât la începuturi. Mii de oameni care s-au perindat pe la păstrăvăria de la poalele Munților Făgăraș au cotat locul cu trei stele și restaurantul cu două și mai rar cu trei. Afacerea merge de trăznește, dar bucuria unui prinz pescăresc se amînă pentru o vreme, dacă nu pentru totdeauna. Afacerea de tip nemțesc a rămas grozavă doar în materie de alegerea locului, de proporții și de renatbiliate. Mai are încă dever și face bani buni. Dar atât. Din păcate, beneficiile și plăcerile sunt strict patronale. Mîncarea este ca pentru un restaurant de gară provincială. Călătorul rămâne doar cu vederea crestelor Munților Făgăraș și cu călătoria prin satele romanești de la poalele lor.
La o adică, drumul pierdut prin satele de la poalele munților este marea bucurie a celui care a ales un drum la păstrăvăria nemțească de la Albota. Țara Făgărașului este ca o oglindă românească de pus în ramă. Am colindat prin satele Sîmbăta de jos, Lisa, Arpașu de Sus, Cârța, Viștea de Jos, Drăguș, până la Șercăița și mai apoi am trecut prin cele care duc spre Zărnești și cetatea Râșnovului.
Doamne, ce minunăție de țară mai avem, ce sate frumoase, cu case îngrijite și decorate de vară ca niște jucării cum nu poți vedea pe marile străzi din orașe cu pretenții europene și chiar în capitala României. Îi înțeleg pe străinii care ajung mai mult din greșeală în locuri perecum Sîmbăta de Sus și toate celelalte sate din preajmă. Se crucesc și se bucură ca picați din Lună într-un paradis rural cum nu poți vedea nici în Europa, nici în SUA.
Ajuns acasă, am primit un articol redacțional despre un Raport al Băncii Mondiale privind țara noastră, construit pe ideea celor două Românii. Una urbană și alta rurală. M-au bucurat datele care semnalează progresul din țara noastră și m-au întristat cele privitoare la sărăcia din spațiul rural. Tocmai veneam dintr-o Românie rurală unică și de vis. Ea m-a dus la concluzia că avem de-a face cu cel puțin patru-cinci Românii. Una urbană, cea din marile orașe, unde se trăiește intens cu toate beneficiile și neajunsurile de rigoare, alta a orașelor mici de provincie, adormite și fără avânt, dominate de un soi de resemnare economică. Apoi, avem o altă Românie, una înfloritoare din satele transilvane și bănățene, cele cu istorie și vână comunitară, și încă o Românie, cea a satelor sărace din Bărăgan și sudul Moldovei. Și mai este una, cea de vis, din natura atît de generoasă în aproape toate regiunile, de la malurile Dunării până în munți, de la satele adelene până în Delta Dunării, de la Cazane până în Bucovina și Maramureș.
Așa am ajuns la concluzia că Raportul Băncii Mondiale zice și de bine și de rău despre economie și instituții, dar omite cea mai importantă problemă a țării noastre.
Este vorba de o cumplită criză de încredere în valorile sale și în viitorul ei.
Fii primul care comentează