27 septembrie 1937. Constantin Argetoianu notează în „Însemnări zilnice”:
„«Groaznică nenorocire pe Dunăre»„ scrie Universul în capul paginii întâi şi umple 3 coloane cu descrierea ciocnirii vapoarelor «Cernavodă» şi «Lidia» în gura Măcinului. «Lidia» s-a scufundat în cîteva minute, pare că s-au înecat doi-trei oameni. E trist că Universul exagerează cu «groaznică nenorocire».”
Universul lui Stelian Popescu era un ziar cu care Constantin Argetoianu se duşmănea. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile mustrării nedrepte a cotidianului pentru ceea ce politicianul bîrfitor etichetează drept exagerare. În definitiv, cum însuşi Argetoianu recunoaşte, muriseră vreo doi- trei oameni. La o adică putea fi „o groaznică nenorocire” O altă explicaţie – şi care mie mi se pare mai credibilă ca prima- ar fi faptul că în 1937 pe teritoriul patriei noastre dragi nu emiteau posturile de televiziune de azi. Dacă politicianul rămas faimos prin scârba cu care a consemnat toate năzdrăvăniile românismului pus pe dat în stambă ar fi trăit să vizioneze jurnalele informative ale televiziunilor de azi, nu cred c-ar mai fi mustrat Universul pentru exagerare. Ar fi văzut el ce s-ar fi putut face din doi-trei morţi! Păi devine „groaznică nenorocire” până şi un accident rutier cu unul dintre pasageri zgârâiat la nas, d-apoi o ciocnire de vapoare cu doi- trei morţi!
Nu încape îndoială că, în ultimul timp, jurnalele informative s-au degradat până la nivelul unor telenovele thailandeze. Faptului banal i se suflă în fund până ajunge la proporţiile unui fapt crucial pentru destinele omenirii. Un pârâiaş ieşit din matcă pentru câteva minute şi care a luat cu el şi dus mai încolo două găini frigide şi un cocoş beteag e înfăţişat de o jună transpirată toată la gândul că e în direct mai ceva ca revărsarea unui fluviu în China, cu victime de la 10000 în sus. În ultimul timp se manifestă un alt clişeu de-a dreptul înduioşător dacă ne gândim că el trădează o mutilare a inteligenţei din născare. E vorba de exploatarea sângeroasă a lui „era cât pe-aci”. Tot felul de corespondente districtuale apar în direct în rochiţe sărăcăcioase, bătute de vânt şi de soartă, pentru a transmite cu sufletul la gură o nenorocire care „era cît pe-aci să se întâmple”. Un cal tembel de atîtea lovituri primite în cap a intrat cu căruţa în gardul unei mătuşi divorţate. Nu s-a întîmplat nimic. Mătuşa era plecată-n sat, vorba cântecului, cu dorul. Iar calul, lipsit de conştiinţă civică, n-are remuşcări. Din întâmplarea asta, despre care nu se discută nici pe şanţ, televiunile fac o catastrofă universală. Mătuşa era cât pe-aci să fie omorâtă. Dacă ar fi fost acasă, desigur.
Supralicitarea faptului divers e un instrument al presei din toate timpurile. Ceea ce dă nota de prostie dîmboviţeană reportajelor senzaţionaliste de la televiziuni e sărăcia vocabularului. După câteva seri de vizionare, ştii pe de rost sintagmele folosite: groaznic, extraordinar, cumplit, efectiv. Pentru că fondul principal de cuvinte se reduce la câteva, corespondenţii de la faţa locului şi redactorii din studio, apelează la un alt mijloc analfabet de exprimare. Aşa zisa interpretare artistică. De când o cunoscută prezentatoare a introdus în citirea prompterului căzutul capului într-o parte, toate prezentatoarele simt nevoia să-şi bâţâie tărtăcuţa ca nişte găini amorezate.
Această melodramatizare frizerească a realului e explicată de către mai marii televiziunilor prin faptul că asta cere publicul.
Adevărata explicaţie e alta.
Senzaţionalul ieftin e cea mai lesne cale de a face presă.
El ţine loc trudei şi, mai ales, talentului.
Fii primul care comentează