Teroarea individuală nu se poate compara cu Teroarea de stat

O lectură pasionantă.  Citesc Sfârșitul unei domnii sângeroase, cartea lui Horia Sima despre destinul lui de la venirea în România până la ceea ce el numește Victoria Revoluției Legionare cu pasiunea meritată de un roman polițist. Am trecut cartea printre sursele bibliografice pentru Lovitura de stat din 4-6 septembrie 1940. Paginile respective mi s-au părut atît de bine scrise încît am simțit nevoia să parcurg întreaga carte de la început. Sfârșitul unei domnii sângeroase stă de multă vreme în Bibliotecă, alături de multe alte lucrări despre Legiune. N-am citit-o nici când am studiat pentru cartea lui Corneliu Zelea Codreanu. Cred că eram sub influența codreniștilor, care nu l-au recunoscut niciodată pe Horia Sima de șef, dar și a propagandei antonesciene, preluate până la virgulă de propaganda comunistă, prin care a fost caricaturizată Legiunea sub Horia Sima. Din lectura paginilor despre Lovitura de stat mi-a atras atenția talentul de publicist al autorului. Credeam că voi descoperi o carte de propagandă legionară, penibilă ca orice propagandă. Am descoperit o relatarea seacă, nu plictisitoare însă,  a evenimentelor. Așa că am luat cartea de la început. Și m-am trezit citind-o cu pasiunea pe care o pui în lectura unui roman polițist. Tensiunea epică e dată de lupta legionarilor împotriva unui Sistem care se năpustise asupra lor ca un ciocan hidraulic mortal. Pe vremuri citisem multe romane despre urmărirea comuniștilor de către Siguranță. Dacă nu mă înșel, într-o publicație de la BAR am văzut o carte despre urmărirea legionarilor de către Siguranță. Horia Sima povestește în Sfârșitul unei domnii sângeroase venirea sa din Germania în mai 1940. Trecerea ilegală a graniței în România e o veritabilă aventură în condițiile în care Statul Sîrb îi hăituia pe legionari sub acuzația de teroriști. Ca într-un serial cu mai multe episoade pline de suspansuri, de răsturnări de situație, de întâmplări miraculoase cartea descrie calvarul lui Horia Sima în fuga de urmăritori. Din când în când autorul face trimiteri la valurile de Prigoană din România lui Carol al II-lea și înțelegi atunci că între Legiune și Majestatea sa curgea un fluviu de sânge. Atentatul împotriva lui Armand Călinescu e văzut ca o lovitură uriașă dată Sistemului. Indiscutabil, legionarii erau teroriști. Asta însemna însă că ei trebuie să fie victimele Terorii de stat? Am mai scris că Teroarea individuală nu se poate compara cu Teroarea de stat, fie dacă ne gândim la mijloacele disproporționate de acțiune.

*

Două tipuri de căldură.  Căldura de vară din România și din Rusia în viziunea lui George Coșbuc și a lui Ivan Turgheniev:

George Coșbuc, În miezul verii:

„O fîşie nesfîrşită
Dintr-o pînză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpînă
Peste cîmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fîntînă
E pustiu; şi nu se-ngînă
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adîncul firii pline
De repaos. (…)

Și e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.”

Ivan Turgheniev, Izvorul Malinei:

„Eram așezați la umbră; însă chiar la umbră era înnăbuşitor. Un aer greu și arzător încremenise asupră-ne. Fețele noastre înfierbântate tânjeau după o adiere de vânt, dar vânt nu era. Soarele fulgera dintr-un cer albastru întunecos. Drept în fața noastră, pe celălalt mal, îngălbenea o tarla de ovăz, amestecată ici-colo cu tufe de pelin; niciun spic nu se clintea. Ceva mai la vale un cal țărănesc sta în râu până la genunchi și se stropea alene cu coada-i udă. Din vreme în vreme, de subt o tufă plecată pe apă, ieșea un pește mare, slobozea bulbuci şi cobora domol la ſund, lăsînd după dânsul, pe luciu, crețuri ușoare. Greierii scârțâiau în iarba arsă; prepelița își arunca strigarea parcă în silă; ulii pluteau lin pe deasupra câmpiei și din când în când se opreau fâlfâind repede din aripi și desfăcându-şi coada în evantaliu. Noi stăteam neclintiți, toropiți de căldură.”