Dacă aș povesti cuiva de ce sunt interesat acum, la recitirea Analelor lui Tacitus, și-ar face cruce aflând că m-am gândit să-l prind cu ocaua mică pe marele Istoric, un soi de TeFeList al istoriografiei romane. Am deja mai multe exemple de felul în care Tacitus îl desfigurează pe Tiberiu sub protecția motto -ului cu nepărtinirea. Altfel spus otrava mortală din scrierile lui Tacitus e dată de comedia obiectivității jucată perfect de ginerele lui Agricola. Dacă spusele lui Tacitus despre Tiberiu, contrazise ulterior de mai toți istoricii serioși, sînt sau nu conforme cu adevărul nu mă interesează. În definitiv puțin importă dacă Tiberiu e cel din Anale sau cel din realitate. Față de cele scrise de Tacitus procedez însă ca față de orice scriere ce se vrea bazată pe respectarea minimelor rigori profesionale. Vicleniile lui Tacitus cred c-au fost dezvăluite de D.M. Pippidi în al său Autour de Tibere, în 1944. Poate că unele observații din partea mea nu fac altceva decât să le repete pe cele tipărite deja de istoricul român. Pe mine nu mă interesează. Încerc să deslușesc mecanismul părtinirii la Tacitus cu aceeași luciditate cu care încerc să denunț cusăturile cu ață albă din presa de azi când vine vorba de terfelirea unui dușman. Limpezirea mecanismului o voi face pe larg în notele despre Tiberiu din proiectatul reportaj despre Capri.
Voi da aici doar un exemplu.
Tacitus își propune să ne convingă că Tiberiu e la capătul complotului care a dus la moartea lui Germanicus, fiul său adoptiv. Pagini întregi sînt sacrificate de istoric pentru a ne dovedi războiul dintre Piso și Germanicus. A umblat vorba la vremea respectivă că Piso l-ar fi otrăvit pe Germanicus. Posibil să-l fi otrăvit. Tacitus nu aduce însă nici o altă probă în afara afirmației sale că Așa se vorbea în târg. Numai că instrumentul lui Așa se vorbea în târg e folosit numai în cazul lui Piso, al lui Tiberiu, în cazurile celor pe care Tacitus are pică. Atunci cînd vine vorba însă de Germanicus, idilizat de Tacitus din nevoia de a-l bârfi pe Tiberius, formula Așa se vorbea în târg dispare:
„Îmi aduc aminte că am auzit de la oamenii mai în vârstă că Piso a avut destul de des în mână niște tăblițe, pe care el însuși nu le-a dat în vileag și despre care prietenii lui au spus în repetate rânduri că ele cuprind o scrisoare a lui Tiberius către Piso, precum și însărcinări lui împotriva lui Germanicus; că Piso a avut de gând să le citească în Senat și să-i aducă împăratului învinuiri; și așa ar fi făcut dacă n-ar fi fost înșelat prin făgăduieli deșarte de Seianus; mai spuneau bătrânii că Piso nu și-a luat singur viața, ci s-a trimis un călău. Eu însă nu m-aș încumeta să afirm nici una din aceste două versiuni, totuși am socotit că nu se cuvine să trec sub tăcere ceea ce au povestit acei pe care i-am apucat în tinerețea mea în viață.”
Analele sunt scrise la aproape o sută de ani de la domnia lui Tiberius. Din toate punctele de vedere, nu doar din cele care țin de rigoarea istoricului, ce i-au zis lui Tacitus bătrânii n-are nici o valoare. Mai ales că n-avem de unde ști dacă bătrânii invocați nu sunt o născocire a istoricului. Să admitem însă că istoricul poate invoca fie și vag, imprecis, zicerile unora sau chiar zvonurile din târg. Pentru ca el să fie credibil, instrumentul acestei invocări trebuie folosit însă în cazul tuturor personajelor. În relația Germanicus- Tiberiu, ce zice lumea sau ce i-au zis lui Tacitus bătrânii, apare doar când vine vorba de a-i atribui lui Tiberiu planuri criminale. Când vine vorba de Germanicus, de Agrippina, istoricul Tacitus nu mai folosește instrumentul.
Cel mai perfid mijloc de părtinire sub masca obiectivității îl reprezintă atribuirea de gânduri, de stări de spirit lui Tiberius, sub semnul tezei că acesta era ipocrit, ascuns. Iată un exemplu: „Tiberius cu o prefăcută mâhnire pe față se plânse”. De unde știe autorul că era prefăcută mâhnirea? O întrebare cu atât mai jusitificată cu cât jelaniile Agrippinei la venirea spre Roma sunt înfățișate ca sincere. Agrippina era o femei ambițioasă, amestecată în lupta pentru putere. De ce n-am crede că și era era prefăcută? Iată un alt exemplu de atribuire de sentimente cu de la sine putere:
„Totuși nimic nu l-a cutremurat mai mult pe Tiberius ca iubirea fierbinte pe care o arătau oamenii față de Agrippina”.
Mama lui Germanicus, Antonia, nu vine în întâmpinarea rămășițelor lui Germanicus. Tacitus se lansează în mai multe presupuneri:
„Poate nu i-a îngăduit starea sănătății, poate sufletul, istovit de atâta amar, n-a mai găsit în el puterea de a privi cu ochii o nenorocire atât de groaznică.”
Foarte bine.
Prudent, istoricul trece în revistă posibilele explicații intime ale acestei realități stupefiante:
„Nici la istorici, nici în Acta diurna nu găsesc că Antonia, mama lui Germanicus, și-a îndeplinit față de el vreo îndatorire de seamă care să merite a fi amintită, deși în afară de Agippina, de Drusus, și de Claudius, se găsesc acolo trecute cu numele lor și celelalte rude de sânge.”
Numai că el nu rămîne la trecerea în revistă a diferitelor ipoteze. El le taie imediat cu teza lui:
„Mie însă mai degrabă mi-ar veni să cred că Tiberius și Augusta, care nu ieșeau din palat, au oprit-o și pe ea, pentru ca să pară că mâhnirea lor este la fel de mare și că bunicul și unchiul sunt reținuți acasă de pilda mamei.”
În fine, cea mai tare viclenie e apelul la formula Se știa:
„Doar oricine știa că Tiberius abia își putea ascunde bucuria de moartea lui Germanicus”.
Se știe, se știa – e un truc folosit pe vremuri de presa stalinistă, în genul Se știe că imperialismul american… Se știe că Trotski e un trădător al clasei muncitoare…
Fii primul care comentează